nimeni nu mai întoarce capul
căci înapoi bîntuie, ca niște stafii, hoardele nimicului.
doar micile încleștări ale rădăcinilor ne ating gleznele.
un singur cuvînt dacă ar răzbate pînă aici,
totul s-ar destrăma ca o iluzie sosită prea tîrziu.
picioarele noastre de ceață rătăcesc pe alte drumuri încrucișate.
silabisindu-ne numele la răscrucile semnelor împăienjenite.
și nici un martor nu era în fața nopții,
nici un zbor nu ne purta pe umerii de granit.
doar un susur plutea ca între două pleoape ușor întredeschise.
doar o adiere de aripi plutea peste văgăunile acelui neînceput.
scurmam cu ghearele pînă în cețurile ultime
acolo unde ochiul se zbate ca un licăr fără contur.
numele atîrnau de firele ploii, de norii ghemuiți pe la răscruci.
din turnuri ne chemau alte dangăte de clopote pămîntii.
umbrele care ne schimonoseau trupurile purtate la întîmplare.
să visăm cu pietrele timpului legate de gît.
să visăm alte vieți purtate cu ziua, cu nopțile întinse pe catafalc.
de mînă mă duce un vuiet care întunecă împrejurimile.
de mînă mă duce un străin împovărat de cuvinte.
de mînă mă duce o arătare zidită în morocănoase înnoptări.
cu privirile deșirate peste lucrurile crescute la întîmplare
cu forme pe care le atingeam ca pe niște păsări de pradă.
nu știam unde încep și unde se termină viscerele beznei,
anotimpurile scurse prin venele arămii,
toate propozițiile pe care le izbeam de pereții insomniilor,
amănuntele din care ne încropeam mici gesturi cotidiene.
absențele gîngave care tac și vorbesc în numele nostru.
ca într-un poem care se leapădă de trei ori de cel care l-a scris.
ca într-o baladă a clipelor urcate pe eșafodul înserării.
ca într-un bocet la căpătîiul unei priviri demult veștejite.
ne-am strecurat încet prin crăpăturile dimineții
ca niște mici jivine ale viselor rămase pe drumuri.
cu pumnii strînși, ca pentru o îngropăciune a altor aparențe.
pașii ne purtau prin zăpezile sîngerii, printre ziduri și creste.
despre noi se vorbea că, în curînd,
vom sosi ca niște prelungiri ale beznei.
vom bate la porți, vom întinde mîinile încleștate spre cer.
vom cerși îndurarea cu care o să ne acoperim chipul.
vom cădea în genunchi, ne vom încrusta numele voastre pe trupuri.
ne vom închina pînă ce o altă înserare ne va chema înapoi.
la început, am tăcut toate cuvintele pe de rost
ca într-o împreunare de neguri deasupra pustiului.
și văzînd că tăcerea e bună, am zidit-o într-un singur cuvînt.
rămași pe drumuri, cerșind din zare în zare.
cine să se întoarcă în brațele care nu s-au întîlnit
la nici o încrucișare de ziduri.
în visul acela care ne aruncă mereu la marginea realității.
din care ne trezim cu frunțile împietrite.
pașii care ne poartă pe stîncile acelor zări scorburoase.
toate acele așteptări în care nu am putut locui.
din valuri s-au ridicat chipuri nedeslușite
mici făpturi pe care marea le descompunea monoton.
de pe margine, cineva făcea indescifrabile semne.
vînturile îngenuncheau în nisipul abia trezit.
doar un glas răgușit despica apele în două,
să treacă un mic alai de siluete noctambule.
doar marea își ștergea din cînd în cînd lacrimile mîniei.
își chema valurile înapoi cu gesturi bizare.
printre atingerile de meduză ale acelor chipuri nedeslușite.