La cinci ani de la Timpuri crimordiale, Ioan Moldovan revine cu un nou volum de versuri, Multe ar mai fi de spus, înșurubat în aceleași stări de oboseală existențială, plictis și lehamite sau, într-o sintagmă latinească, taedium vitae. Multe ar mai fi de spus este însă o carte de „șotii și jale“, întrucât ritmurile sunt cel mai adesea vioaie, de scherzo, în ciuda temperaturii scăzute a discursului poetic, care scoate la suprafață doar praful de „cenușă“ a „luminii zeloase“.
Poetul mainimicului mizează programatic pe un registru minor, al notației gesturilor cotidiene banale, lipsite de eroism, dar într-o poetică a fragmentarului, a sincopelor și a rupturilor ontologice, fiindcă sfredelul imaginației sparge frecvent un real deja fărâmițat: „Jazz pe c.d. supă de cartofi pe foc femeie dormind/ început de iarnă copii crescuți și plecați bătrânețe// De îndată ce-i impui să se poarte frumos viața devine retractilă/ stă la îndoială/ se teme să nu fie caraghioasă// Masivul atac al ei – pe un versant/ Pe celălalt doarme bietul soldat printre bozii și gândul ca un/ cartuș de artificii a pornit din gol/ Îl lași/ Îl scapi din vedenii// Își risipește singur florilegiul de luminozități/ prin mirosul de cozonac al acestui mileniu deja trist“ (stare). Poezia lui Ioan Moldovan este îndeosebi una a litotizării existentului. Micșorarea, împuținarea, ironizarea încep cu el însuși, cu cel ce înregistrează blazat mărunțișurile unei vieți cenușii, terne, care se desfășoară au ralenti: „Sunt și eu un măgar încărcat cu marmite/ într-o turmă de iezi“ (lumina zeloasă), „Tot mai pierit, mai oarecare“ (dragă), „Și nici nu mă cânt/ Și nici asinul nu vrea să mă mai ia în șa“ (stingerea), „În vis ești mai viu/ decât mine“, „Plus că mă dor picioarele/ de viersul netot“ (plaur), „Într-o dimineață m-am trezit bătrân și fără nicio autoritate“ (mediatori), „(…) Dar nu/ vreau să te plictisesc cu chestiunile mele naturale. Și-așa umblă/ vorba că metafizica mea e o cârpăceală“ (dragă), „Un scrib al apei/ nevolnic, neinspirat, ba de râs, ba de plâns“ (roman de apă și zăpadă), „Iar alergătorii din Tibet tocmai levitează deasupra tarabei mele/ doldora de insignifianțe“ (limbaj de păpuși). Când mărturisirea trădează o descărcare emoțională, prilejuită de audiția Lacrimosei, poetul se auto-persiflează în limbaj caragialesc: „nu plânge! nu plânge! ești volintir!“ (plâng din senin). Mecanismul vital, diminuat la maximum, pare că funcționează din inerție, cumva pe pilot automat, astfel încât o ieșire la cumpărături capătă valoarea unui „exod în lume“ (viața proprie). Melancolia eminesciană a trecerii timpului și prostrația bacoviană de la terasele burgului provincial se îngemănează într-un joc poetic muzical, în care armonia rimelor se frânge brusc, așa cum realitatea se izbește uneori de absurd. De altfel, cele mai multe intertexte sunt din Bacovia și Eminescu. Ioan Moldovan nu este un poet ostentativ al thanaticului, însă umbra discretă a morții plutește și peste versurile sale. Cărțile sunt date pe față într-o tulburătoare definiție plastic-metaforică a poeziei: „Niciodată n-ați știut ce este poezia/ Acum o așteptați ca pe o iubită de la pușcărie și uite/ ea chiar vine și e o babă știrbă molfăind moartea noastră unanimă“ (totul între ghilimele). În seria de „subiecte“ mărunte, neînsemnate, răsare, din când în când, o neliniște apăsătoare, o temă majoră, cum sunt bătrânețea, moartea sau mântuirea, în fața cărora suntem cu toții „știutori de mainimic“: „Despre cum s-a-ntins pasta de roșii pe tavan/ până când s-a stins de tot norul plăpând// Despre una și alta – adică despre înălțări într-o nacelă roză// Tu ce crezi? O să învii? Dar eu, o să?“ (subiecte).
Multe ar mai fi de spus este un volum care se hrănește din sentimentul zădărniciei și al crepusculului, așa cum și fumul lasă urme, înnegrind zidurile vechi. Formula poetică a lui Ioan Moldovan, marcă înregistrată, mixează autobiografismul și referința livrescă, ritmul și rima cu versul alb și poemul în proză, (auto)ironia și tandrețea, ludicul și gravitatea. Unul dintre cei mai importanți poeți români de azi și unul dintre ultimii mohicani ai optzecismului apără încă, prin scrisul său, poezia de calitate.