O istorie canonică (I)

La unsprezece ani de la prima ediție din Istoria critică a literaturii române (și la cinci de la Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc), Nicolae Manolescu publică un nou tom critic și istoriografic: ediția a doua, „revăzută și revizuită”, a celui mai ambițios proiect canonic privind literatura română în întregul ei, după Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu (1941). Chiar faptul că istoricul literar „șaizecist” se află, acum, la a treia întreprindere de acest fel, într-un deceniu și ceva, este semnificativ. Proiectul Istoriei, schițat încă din anii 1980, este la fel de important în traiectoria profesională a autorului ca și cel al cronicii literare săptămânale pe care Manolescu a ținut-o peste trei decenii, cu o revenire în anii din urmă. Cronicarul actualității literare a devenit istoricul a „cinci secole de literatură”, succesiunea celor două forme de critică fiind una organică și destul de logică, cu și fără suprapuneri de rol. Când cronicarul și-a considerat, în linii mari, încheiată misiunea de discernere și triere a valorilor literare din cel puțin două generații („șaizeciștii” și „optzeciștii”), era timpul unei noi perspective, integratoare, și a unei narațiuni critice ample, de tip istoriografic, în care epoca postbelică și cea postrevoluționară să reprezinte un segment. În actuala ediție a marii Istorii, epocii postbelice și celei postrevoluționare, puse de Manolescu sub titulatura comună Contemporanii – 1948-2000, le sunt alocate, împreună, 577 de pagini: mai mult de o treime din totalul paginilor cărții. Dacă această treime se bazează pe activitatea foiletonistică a cronicarului, celelalte două treimi sunt ale istoricului literar „pur”.

O „puritate” ce trebuie pusă între ghilimele fiindcă nici cele două forme de critică, nici câmpurile lor de observație și analiză nu sunt, în opinia mea, perfect etanșe. Există interferențe, contaminări și hibridizări între cronica și istoriografia literară, datorate în primul rând trunchiului comun al exercitării funcției critice. Un cronicar literar care a citit, în timp real, primul volum din La Lilieci (1973) cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască modul poetic dislocat inovator de Sorescu, în contextul neomodernismului „la modă în deceniile 7 și 8”, cum va scrie Manolescu în Istorie, făcând apoi o punere în perspectivă și mai largă, spre interbelicul nostru și receptarea de atunci a poeziei printr-o altă grilă: „nimic nu părea mai compromițător în anii 1970 decât să spui despre o poezie că este narativă, prozaică, monografică sau realistă. Acest fel de poezie îi scandalizase pe critici încă în interbelic, fie că fusese vorba de Coșbuc sau de Goga, iar Călinescu încercase să ne convingă că autorul Poeziilor din 1905 era în fond un liric pur, ca toți adevărații poeți moderni.” (p. 1014). În cronica din 1987, Manolescu vorbea despre „un risc inevitabil al criticii de întâmpinare, confruntată cu modificări ale climatului literar” și declara, onest, că girul valoric pe care-l oferise primului volum din La Lilieci era „pentru cu totul alte motive decât acelea care ne rețin atenția după cincisprezece ani”. Avem aici un caz de „revoluție” sau ruptură poetică percepută la vremea ei de cel mai valoros cronicar literar („radicalism al depoetizării”, punctase el în 1973), dar nedimensionată just decât după un timp și după mai multe volume din ciclul sorescian. Atât de profundă a fost ruptura soresciană într-o generație mizând pe lirism abstract și elegiac, încât cronicarul actualității literare a trebuit să-și reconstruiască interpretarea și chiar analiza versurilor în chestiune, căutând precedențele și influențele, posibilele filiații interne și externe. La a doua lectură critică, Manolescu își încheia cronica din 1987 la primele trei volume din La Lilieci cu un entuziasm necaracteristic lui: „în spatele tablourilor și al limbajului stă, desigur, poetul cult, marele sforar, care «selectează» și «ordonează», cu talentul și inteligența lui artistică deopotrivă excepționale.” În ediția a doua a Istoriei, ideea de folclor „cult” e păstrată, însă verdictul dat întregului ciclu (din care primul volum e considerat „cel mai valoros”) este mai degrabă rezervat. Istoricul literar integrează deci nu numai poezia soresciană în firul, rupt de ea, al poeticității postbelice și „șaizeciste”, ci și propriile judecăți de valoare (cea din 1973 și cea din 1987) într-una nouă. Odată ce surpriza descoperirii noului Sorescu s-a consumat, evaluarea diferă sensibil. Istoricul compară volumele ciclului sorescian și notează un anumit manierism: „La Lilieci devine tot mai mult un folclor cult. Dar dorința poetului de a continua la nesfârșit seria coboară nivelul, sfârșind în rutină și automimetism.” (p. 1014).

Acesta nu e un exemplu de contrazicere și inconsecvență, ci de relectură și resemnificare critică prin comutare de la poezia unui autor și a unei generații (fie ea și strălucită) la scara unei întregi literaturi, în interiorul căreia termenul absolut se integrează și se „ajustează”, devenind, cel mai frecvent, unul relativ. Astfel, talentul „excepțional” al lui Sorescu (notat ca atare în cronica retrospectivă din 1987), după talentul excepțional al lui Eminescu, al lui Arghezi, al lui Bacovia, al lui Pillat, al lui Barbu, al lui Nichita Stănescu și al altora, pare a se efasa. În schimb, istoricul literar notează la superlativ postumele din Puntea, utilizând termenul capodoperă pentru Scară la cer și făcând o comparație la fel de flatantă cu o fațetă a poeziei argheziene: „Ciclul e comparabil cu acela, tot autobiografic, intitulat Spital, al lui Arghezi, cu diferența că Marin Sorescu nu s-a sustras finalmente bolii și morții.” (p. 1014). De remarcat, pe lângă lapidaritatea atât de densă a frazei din Istorie (cu propoziții ce nu vor să epateze, ci doar să exprime cât mai limpede ideile), măsura în care funcția critică e îndeplinită, în succesiune sau în simultaneitate, prin instrumentarul analitic al cronicarului literar și prin tabloul sintetic al istoricului unei literaturi. Dacă un cronicar are nevoie de documentarea și cunoștințele istoricului literar pentru a putea da o judecată de valoare artistică (cum poți recunoaște noutatea, dacă nu cunoști istoria genului?), istoricului îi sunt necesare gustul cronicarului și priza acestuia la text. Numărul mic de istorii ale literaturii române de la începuturile acesteia și până la momentul scrierii respectivelor istorii se explică și prin „divergența” actului istoriografic de cel critic. Ca și cum cele două forme de critică ar fi perfect distincte și etanșe, istoricii literari foarte calificați nu prea au antene pentru literatura mai nouă (i s-a întâmplat lui Cioculescu, cu poezia lui Nichita Stănescu), iar cronicarii literari bine orientați în terenul epocii lor nu iau în discuție literatura epocilor mai vechi (cazul lui P. Constantinescu, cel mai bun cronicar din interbelic).

Excepția marcată de Manolescu și, înaintea lui, de Călinescu constă nu doar în vocația amplitudinii, a unei narațiuni critice care să cuprindă întreaga literatură română, ci și în această fericită împrumutare a instrumentelor de lucru, din „tehnica criticii și a istoriei literare”. În Istoria lui Călinescu, avem chiar elemente prozastice și portretistice, tablouri spectaculoase de mediu biografic și scene picante de viață literară, de parcă ambiția autorului ar fi fost întreită: de cronicar, istoric literar și romancier. În Istoria lui Manolescu, o componentă importantă, pe lângă analiza de etapă și sinteza definitivă (cum am văzut la capitolul despre Sorescu), este cea teoretică. Aplicată pe text sau doar pusă într-un cadru al discuției (pe care o operă, un personaj, o temă, un tip de narator, o structură poetică îl pot deschide), există în Istoria de față multă teorie literară încorporată. După cum există multiple unghiuri de analiză a literarului și elemente de referință. Se observă un unghi istoric, unul sociologic, unul de sociologia lecturii, unul privind receptarea critică și publică, un altul politic și politologic, unul de critică genetică, altul de hermeneutică, unul semiotic… Criteriul estetic, fundamental, pentru a putea fi aplicat coerent celor cinci secole de literatură română, a fost construit și hiperconstruit, etajat și supraetajat de istoricul literar Manolescu. Iată o deosebire importantă față de cronicarul literar cu același nume, care îl folosea cu dezinvoltură și prospețime expresivă atunci când scria cronici despre cărțile nou apărute ale autorilor epocii lui.