Sunt mai multe motive pentru care o a doua ediție a Istoriei critice a literaturii române, opera care încununează cariera de critic a lui Nicolae Manolescu, se impunea.
Mai întâi, pentru că a trecut mai bine de un deceniu de la prima ediție. Un deceniu în care literatura română a evoluat sau, în tot cazul, s-a schimbat: scriitori promițători, în 2008, au confirmat ori, dimpotrivă, au infirmat speranțele puse în ei, tendințele s-au clarificat, dar mai ales au apărut noi cercetări istorice și teoretice. Pentru o istorie care conține nu numai literatura, ci și receptarea acesteia (prin punctele de vedere de autoritate ale criticii), includerea noilor puncte de vedere, actualizarea bibliografiei și reevaluările impuse de timp erau, cumva, obligatorii. În literaturile mari, acelea la care ne place să ne raportăm chiar dacă rareori le și urmăm, operele de erudiție, care includ o bibliografie de proporții, cum este și Istoria critică…, beneficiază mai mereu de o nouă ediție, revizuită.
De altfel, pentru cei care au parcurs ediția integrală G. Călinescu, nu mai e un secret că și autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent pregătea o a doua ediție (ale cărei urme se văd în reeditarea din 1982, îngrijită de Alexandru Piru), ba chiar lucra la o nouă istorie a literaturii române, în care accentul cădea pe istoricitatea fenomenului literar.
Apoi, contextul editorial în care a văzut lumina tiparului prima ediție a Istoriei critice a literaturii române, în 2008, a făcut ca textul să conțină, din păcate, cam multe greșeli, de tipar și de redactare. Nu e nimic rușinos în această împrejurare: operele de sinteză de asemenea dimensiuni au nevoie de un aparat redacțional pe măsură, care la noi este tot mai greu de găsit. Corectarea erorilor materiale, ca să folosesc o sintagmă din limbajul juridic, era o necesitate, fie și numai spre a aduce opera la o ținută filologică demnă de nivelul discursului critic conținut. Este o lecție de mare modestie și de, vorba cuiva, etică a literaturii, acest demers de corectare și îndreptare a unor erori, mai ales când cel care se revizuiește este tocmai criticul cu cea mai largă autoritate în literatura română de după Al Doilea Război Mondial. Tinerii care cred că după o teză de doctorat și o culegere de „studii” au devenit deja critici ar face bine să reflecteze asupra pilduitoarei umilințe (în sensul medieval al termenului) de care dă dovadă Nicolae Manolescu.
Dar poate că mai important a fost un al treilea motiv de reeditare, revăzută și adăugită, a acestei istorii monumentale. După cum a atras atenția în mai multe rânduri însuși autorul ei, în România de azi aproape că nu mai avem viață literară. Dezbaterile de idei, practic, au încetat în presa culturală, iar disputele, câte mai sunt, sunt încărcate – vorba lui Maiorescu – de personalități și se reduc la confruntări de vanități, într-un climat în care operele de valoare sunt, de fapt, tot mai puține. În special istoria literară (dar, aș adăuga eu, și acea parte a criticii care nu face exclusiv întâmpinare, ci comentează și interpretează literatura din ultimele patru-cinci decenii) este serios afectată de dezinteresul pentru bursa ideilor.
Însăși Istoria critică a literaturii române, în prima ei ediție, a fost o operă destul de rău receptată, chiar dacă, fiind un eveniment îndelung așteptat (încă de la finele anilor 1980, de fapt), ea s-a bucurat de audiență și de numeroase cronici. Aspecte importante ale cărții, totuși, începând cu conceptul de istorie literară cu care operează Nicolae Manolescu și terminând, să zicem, cu perspectiva asupra scrisului medieval, au rămas prea puțin comentate și înțelese. Receptarea cărții s-a îndreptat rapid, sub presiunea unor scriitori lipsiți de cultură literară, către felul în care este înfățișată literatura contemporană, din care a rezultat doar o listă lungă de atacuri serbede, la adresa unei opere de sinteză și de erudiție fără egal în critica noastră actuală.
Reeditarea, mai ales revăzută și (precizare subtilă, neînțeleasă, bineînțeles, de amatorii care s-au grăbit să o zeflemisească) revizuită, constituie un impuls de redresare a acestei debilitate piețe a ideilor literare și o invitație la reluarea unor dezbateri fundamentale asupra literaturii române, în întregul ei, asupra statutului istoriei literare, azi, asupra valorilor estetice, într-o lume dominată de valori comerciale, de circulație.
Fără a pretinde că fac mai mult decât o des chidere la ceea ce sper că va deveni o adevărată receptare a acestei opere fundamentale, aș atrage atenția asupra a trei aspecte ale noii ediții a Istoriei critice…
Cel dintâi constă, firește, în ceea ce a rămas din prima ediție. Înainte de toate, conceptul însuși de istorie critică, în care interpretarea și proiecția sistemului de valori include, pe lângă literatura propriu-zisă, și receptarea acesteia.
Sunt două paliere pe care se realizează această istorie scrisă la două mâini, cum îi spune Nicolae Manolescu în prefață.
Pe un prim palier, avem în Istoria critică… prima istorie literară românească în care autorul citează, capitol de capitol, din alți critici. Nici E. Lovinescu, nici G. Călinescu, nici Mihai Zamfir (în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, apărută după istoria manolesciană) nu citează pe nimeni. Cititorul află astfel, în Istoria critică…, și o panoramă, utilă și pasionantă în sine, a criticii românești, cu atât mai mult cu cât și capitolele propriu-zise consacrate criticilor sunt – iarăși, spre deosebire de istoria lui G. Călinescu – ample și empatice, dincolo de inevitabilele rezerve și delimitări. Nu-l văd deloc, de pildă, pe Eugen Simion (care pregătește și el o istorie integrală a literaturii române) scriind despre vreun confrate ceea ce scrie Nicolae Manolescu despre Eugen Simion: „La rândul lui, E. Simion a fost, cu puține excepții, atras de contemporaneitatea literară imediată, fiind cel mai important comentator al ei.” (p. 1180)…
Mai profund este – în special într-o literatură ca a noastră, care a dat atât de puține concepte originale de istorie a literaturii – cel de-al doilea palier de prezență a receptării. Fără să fi aderat la structuralismul care a pătruns în filologia noastră în anii 1960, Nicolae Manolescu a înțeles repede (se vede asta chiar în volumul de debut, Lecturi infidele, din 1966) că orice decodare a textului literar produce, simultan, o nouă codificare. Nu se poate, de fapt, desprinde literatura de interpretarea ei și e de mult o banalitate observația că Renașterea, de exemplu, este în aceeași măsură o creație a geniului florentin, ca și a sintezei de referință a lui Jacob Burckhardt… Nu doar punctul de vedere al criticului care proiectează o scară de valori în istoria literaturii române este fasonat de confruntarea cu alte puncte de vedere, ci înseși sensurile operei se modifică, pe măsură ce filtrul critic se schimbă în timp. În această permanentă și subreptice rescriere a literaturii de către receptarea ei rezidă nucleul conceptului manolescian de istorie critică.
Al doilea aspect remarcabil, în special în această a doua ediție – în care, precizez, criticul a rescris capitole întregi, mai ales la clasici –, ține de ponderea pe care o are analiza literaturii. Nici Lovinescu, nici Iorga, nici Călinescu nu fac, de fapt, analiză în istoriile lor. Luați, să zicem, capitolele consacrate de G. Călinescu lui I. L. Caragiale, lui Nicolae Iorga sau lui E. Lovinescu: necesara analiză a operei e înlocuită cu splendide portrete critice… Nicolae Manolescu este un analist impenitent, un cititor care se bucură pe îndelete de plăcerea lecturii critice a textului literar, iar discursul său se transformă, pe tăcute, în acea dorită (de Călinescu) lecție despre frumos. Cu observația că este o lecție pe viu, în care „profesorul”/ criticul nu citește doctoral de pe foi îngălbenite, de la înălțimea autorității, ci parcurge alături de „elev”/ cititor spectacolul literaturii. Astfel, istoria sa critică devine inevitabil și un îndemn pentru istoria noastră critică.
în fine, aș atrage atenția asupra seriozității și minuțiozității cu care ediția a II-a aduce la zi tabloul literaturii recente. O serie întreagă de scriitori și fenomene, de la așa-zișii douămiiști la generația optzeci, sunt urmă rite în derulările lor dintre 2008 și 2019, cu o informație la zi și cu o uluitoare capacitate de a tăia nodul gordian. Fie în sensul resemnării în fața evidenței, cum spunea Lovinescu, fie în sensul retragerii creditului (prea) generos acordat în 2008. E un model de finețe a valutării care arată că, deși s-a retras din critica de întâmpinare, „seismograful” valorilor literare care este Nicolae Manolescu și-a păstrat intactă precizia și sensibilitatea. Dacă nu mai face critică „activă”, e din cauză că literatura de azi nu-i prea mai oferă motive de bucurie critică…
Nu am de ce să îmi revizuiesc judecata de valoare pronunțată cu privire la prima ediție. Mă despart de unele puncte de vedere ale lui Nicolae Manolescu (nu multe), dar istoria literaturii nu este o colecție de monografii corecte, ci viziune și, revin la Călinescu, capacitate de a stabili valori. Istoria critică a literaturii române ne înfățișează mersul în timp al literarității la români, așa cum a fost și așa cum îl înțelegem noi, azi.