Când un poet autentic scrie și romane, comentatorul său devine prudent: cele două forme literare sunt atât de diferite una de alta, încât poetul-romancier pare pândit de o schizofrenie creatoare. Romancierul Gabriel Chifu, făcându-i concurență poetului omonim, stârnește un interes legitim; a devenit autorul care scrie „la două mâini” cu succes comparabil.
Oprindu-ne la romane, observăm că autorul a ajuns prozator semnificativ mai ales în ultimul timp. Cele trei complexe construcții romanești ivite de curând una după alta (Punct și de la capăt, Ploaia de trei sute de zile și În drum spre Ikaria) atestă un prozator împlinit, care și-a dobândit în literatura noastră contemporană un profil propriu.
Primele două romane din această serie abordaseră fără complexe fantasticul, acesta având în fiecare o funcționalitate bine definită; în Punct și de la capăt aveam a face cu un fantastic liniștit și suav, survenit pe neașteptate; în Ploaia celor trei sute de zile condiția distopică asumată lăsa fantasticului un rol mult mai important; pentru ca în ultimul roman, În drum spre Ikaria, fantasticul să îmbrace o haină surprinzătoare: „judecata de apoi” petrecută într-o lume comună, de realism extrem și fără nici o urmă de teologie explicită. Iar Grecia turistică a secolului XXI se transformă ușor în teritoriu primordial al umanității.
A te încumeta să scrii un roman pe tema „judecății de apoi” reprezintă în sine o provocare considerabilă, dovadă că așa ceva nu s-a prea încercat. Avem în ultimul secol câteva proze celebre inspirate de situația post mortem (începând cu Mircea Eliade și continuând cu Jean d’Ormesson ori cu Erico Veríssimo), dar de data asta situația e diferită; nu condiția de om mort care își păstrează reflexele de ființă vie declanșează acțiunea, ci tradiția creștină a bilanțului final ce-l privește pe fiecare om.
În La Chute, Camus ne prezenta pe anonimul și copleșitorul personaj central drept posesor de adevăruri filozofice profunde, ca de exemplu „Să nu vă fie frică de judecata de apoi: ea are loc în fiecare zi”. Nu știu dacă Gabriel Chifu și-a propus să ilustreze de o manieră proprie adagiul camusian, dar el o face convingător și cu o remarcabilă eleganță epică.
Decis să-și plaseze de data asta acțiunea într-un cadru realist tradițional, un fantomatic sanatoriu de pe o insulă grecească, romancierul consacră prima jumătate a cărții pregătirii episodului crucial, cel al judecății. Urmează nouă personaje închipuind nouă parcursuri biografice diferite, ilustrate în limbajul potrivit fiecăruia; asta a însemnat turul de forță pe care autorul trebuia să-l execute cu succes – și a făcut-o cu pricepere și, aș spune, cu plăcere; fiecare traseu uman își păstrează aici individualitatea, nici unul nu e anodin, nici unul nu se confundă cu altul. După ce bolnavii au defilat prin fața Comisiei Medicale, un larg catalog al viciilor și al păcatelor umane se prezintă cititorului. Sunt păcate și vicii care privesc societatea înaltă, elita intelectuală și politică. Să spunem că personajele „sanatoriului” materializează și un alt tur de forță literar: fiecare dintre ele pare decupat din personajul unic al Naratorului însuși, hipertrofiind o trăsătură de caracter a acestuia împinsă până la limita maladivului.
Parabola transformată în roman – aceasta pare a fi devenit specialitatea lui Gabriel Chifu. Marea ei dificultate: cum să tratezi parabola în chip natural, ștergând frontiera dintre acțiunea de fond și parabola propriu-zisă. Glisarea se poate petrece imperceptibil (cum se întâmplă în Punct și de la capăt, poate cel mai reușit roman din cele trei) sau ceva mai direct și mai explicit, ca în celelalte două. Pariul este din fericire câștigat și în romanul În drum spre Ikaria.
Mi se pare un exercițiu van să descoperi, într-un roman foarte reușit, eventuale slăbiciuni, să propui corijări personale la un proiect care nu îți aparține. Totuși, de dragul reușitei romanelor pe care sunt convins că Gabriel Chifu le va scrie în continuare, introduc aici două glose aparținând nu atât unui critic literar, cât unui „coleg”, confruntat și el cu schimbarea registrului stilistic, atunci când redactează un roman.
În primul rând, chiar dacă e vorba de o dezbatere intelectuală, cum sunt romanele lui Gabriel Chifu și mai ales În drum spre Ikaria, comentariul ideatic, limbajul noțional întins pe mai multe paragrafe sau pagini, dăunează ansamblului. Acest roman se adresează, evident, unui public avizat și dezbate până la urmă o problemă teologică; însă, chiar și în aceste condiții, trop c’est trop! Nici intelectualilor nu trebuie să li te adresezi în limbaj excesiv de intelectual.
În al doilea rând, introducerea unui personaj alter ego al autorului, personajul prin care romancierul însuși se auto-reprezintă, înseamnă pentru oricine o încercare redutabilă. În romanele lui Gabriel Chifu există un asemenea personaj, iar în ultimul dintre ele acesta se află explicit asumat prin relatarea la persoana întâi și prin aluzii autobiografice clare.
Or, o regulă de aur rareori aplicată mi se pare a fi aceea că respectivul alter ego din roman nu trebuie niciodată exaltat și dat ca exemplu. Cu cât el va fi un martor mai șters și eventual mai „negativ”, cu atât romanul va ieși mai bun. În romanul de față, personajul Andrei se arată a fi altruist, el refuză banii și comoditatea materială, are Binele ca proiect existențial perpetuu; în plus este un amant performant, înotător de forță, tânăr bărbat strălucit la treizeci de ani și „tobă de carte” et caetera. Să spunem că această autoscopie favorabilă există în multe romane românești și străine, chiar dintre cele mai mari, dar ea nu infirmă „regula de aur” la care m-am referit mai sus.
Sper că sugestia îi va servi lui Gabriel Chifu pentru romanele viitoare. Deocamdată să subliniem că o aventură narativă îndrăzneață s-a terminat cu succes și că posedăm la ora actuală un model romanesc cu marcă individuală precisă, modelul Gabriel Chifu. Într-o țară unde apar o sută și ceva de romane pe an, realizarea mi se pare remarcabilă. Iată că și romanul românesc al începutului de secol XXI pășește deja pe propriile sale picioare.