gheorghe Berindei (1921-1999) este și acum, la două decenii de când a plecat dintre noi, „una dintre cele mai inaccesibile și impenetrabile figuri ale artei românești din a doua jumătate a secolului XX“, după cum îl caracteriza Erwin Kessler în albumul monografic dedicat artistului, lansat cu ocazia primei expoziții retrospective Gheorghe Berindei deschisă recent la Muzeul de Artă din Craiova. Important document de lucru, albumul cuprinde un studiu realizat de Erwin Kessler, o perspectivă inedită de înțelegere a artistului semnată de Cristian Vechiu, o foarte utilă cronologie făcută de Carola Chișiu precum și două interviuri cu artiștii Ioan Grigorescu și Mihai Sârbulescu, care l-au cunoscut.
Gheorghe Berindei – „Edificare“ este un eveniment și încearcă o privire lămuritoare asupra unui artist a cărui operă este în continuare foarte puțin cunoscută, nu doar publicului, ci chiar și celor din breaslă. În schimb, pentru un cerc destul de exclusivist în interiorul căruia pot fi enumerați artiști importanți precum: Vasile Varga, Paul Gherasim, Paul Neagu, Horia Bernea, Doru Bucur, Alexandru Chira, Florin Niculiu, Sorin Dumitrescu, Ion Grigorescu și mai tinerii, Mihai Sârbulescu, Horea Paștina, Gheorghe Berindei este considerat un întemeietor de școală. Autodidact, cu un patrimoniu artistic redus din punct de vedere cantitativ, rămas, în bună parte, în colecția familiei, cu extrem de puține participări la expoziții colective și cu o singură expoziție personală, deschisă în 1987 la Căminul Artei, în București, personalitatea sa reușește să trezească acum interesul profesioniștilor din domeniu.
Atras încă din tinerețe de latura spirituală a existenței, cochetând cu viața monahală, intenționând chiar să urmeze cursurile Faculțății de Teologie Ortodoxă, ezită să își urmeze menirea în forma ei instituțională. A preferat, până la capăt, o existență anonimă cu slujbe care nu aveau nici o legătură cu mediul artistic. În 1981 a ieșit la pensie din funcția de contabil la Uzina chimică Dudești după ce, de-a lungul vieții practicase diverse slujbe printre care și pe cea de salahor.
Care poate fi rațiunea eliberării creației sale acum, din autoblocajul impus chiar de el când, întreg spectrul creativ pare că își concentrează efortul mai curând pe o cât mai fidelă sau ficțională implicare în actualitate? Văzându-i lucrările ai senzația că ești condus într-o altă lume unde constați că estetica este ultima în ordinea priorităților sale vizuale. Privindu-i opera, atâta câtă a rămas, dispusă într-o ordine cronologică pe întreg parterul muzeului, am încercat să înțeleg, sau mai curând să percep discursul autoinițiatic la care te provoacă pictura lui. Parcursul său artistic debutează în anul 1947, primele piese cunoscute (Vas cu flori) dezvoltându-se în siajul amplu a viziunii lui Van Gogh cu multiple căutări în zona arhaic mitologizantă de factură țuculesciană, a fuziunilor cromatice dar și de pensulație realizate de Arthur Segal în primul deceniu al secolului trecut și chiar cu unele edificări cromatice de tip cézanian (Locuințe/Case, Strada 13 decembrie).
Începând cu jumătatea anilor 60, după expoziția retrospectivă Ion Țuculescu de la Sala Dalles, din 1965, care a generat un moment de importantă resemantizare a artei românești, urmat de perceperea discursului abstract, promovat de Școala de la Paris, foarte vizibilă atunci, Gheorghe Berindei, aflat într-o perioadă de maximă vitalitate artistică, se manifestă ca unul dintre primii neo-constructiviști de la noi. O lucrare precum Doi pomi semnifică în economia creației sale, asumarea deplină a lecției țuculesciene, aceea a neoexpresionismului abstract și, totodată, tranziția spre un alt tip de abstracție, cea geometrică. Piese precum: Sistem, Emfaza tradiției, Punct cardinal principal, ș.a., deși în aparență sunt susținute într-un registru cu accente decorative, ele sunt de fapt rezultatul primelor sale cercetări coerente de natură spirituală. Apelarea la un discurs de factură autorecursivă este o formă de înțelegere a propriei sale condiții aflate la granița dintre rațiune și credință. Așa cum aflăm din textul catalogului, relația sa de prietenie cu Paul Gherasim a provocat acest gen de experiment vizual al cărui fundament teoretic constă în dezvoltarea unor algoritmi unde numerele gravitează în jurul „Sfintei Treimi“ având drept reper forma geometrică a cercului și a octogonului.
O altă lucrare atipică, așa cum de altfel întâlnim multe în opera sa, este Interior de biserică. Realizată în 1965, ea validează cu o deplină asumare a opțiunii, drumul pe care era decis să îl urmeze, acela al ortodoxiei. Ceea ce devine ofertant acum, pentru noi, nu este adeziunea sa cât mai ales modalitatea plastică în care o formulează. Întruchipată pe structura unui grafism aparent naiv cu elemente caricaturale, fizionomiile unora dintre enoriași sunt formulate, la nivel cromatic, pe fondul unui contrast simplu, închis/deschis. Compoziția este susținută în plan central pe o zonă de culoare neutră, unde pata dominată de roșu reprezintă inima și sângele lui Cristos care are surmontată crucea. Primul plan al imaginii este dominat de două mâini stilizate, ridicate într-un gest de implorare. În spațiul dintre ele, artistul a conturat un drum central, simbolic, spre inimă și cruce. Putem să înțelegem piesa ca pe un mit al genezei imaginat de sinele său creator care nu ajunsese încă la o sinteză finală.
Începând din 1977-78, creația sa, urmând un traseu coerent, artistic dar și la nivelul dezvoltării spirituale, își găsește amprenta deplină. Ciclurile Cetelor, Cercurilor sau Stărilor-Unitate dezvoltă o iconografie ale cărei teme vor fi aprofundate de-a lungul deceniilor următoare. Este o restructurare a ceea ce putea fi intuit și în creația sa anterioară, dar care acum se redimensionează atât la nivelul semnului plastic și mai ales la cel al intensității mesajului, în ordinea sa militant spirituală. Așezându-și construcțiile compoziționale pe acest palier ferm al viziunii religioase de factură neo-ortodoxă, Gheorghe Berindei ne provoacă la un alt tip de oglindire. Își construiește reguli de reprezentare proprii pe care și le impune doar sieși sau celor care vor să-i înțeleagă demersul. Lumea pe care o propune însă, transgresează arta. Forma plastică devine, asemenea unei incantații divinatorii, doar un vehicul, țesătura vizibilă care mediază transferul de semnificație din zona neliniștilor mundane în aria certitudinilor spirituale. Pictura este pentru el doar o formă a imanenței prin intermediul căreia îi este relevat accesul la perceperea transcendenței. Discursul vizual dezvoltat de omul Gheorghe Berindei trebuie perceput, cel puțin în această ultimă perioadă de creație, ca un cod de norme pe care societatea, noi, indiferent că îi împărtășim sau nu credința, trebuie să îl consimțim nu doar pentru a-i înțelege demersul, ci mai ales pentru a restabili o ordine pierdută a lumii. Întreaga sa existență, viața sa terestră implicit cea artistică, trebuie înțeleasă în sensul unui drum al regăsirii de sine. În acest tipar cred că Gheorghe Berindei ar fi răspuns fără ezitare la controversata afirmație a lui Malraux: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc.“