La un veac și jumătate de la moartea lui Gheorghe Asachi, tot încercând să caut și alte explicații în afara acelora cunoscute din istoria literară în privința atitudinii și comportamentului adoptate de iluministul moldovean în preajma și după Revoluția de la 1848, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva el ar putea să fie considerat un modern antimodern. Să ne amintim ce scrie Antoine Compagnon în cunoscuta sa carte Antimodernii, unde face cu finețe cuvenitele definiri, distincții și, mai ales, asemănări între moderni și antimoderni: „Cine sunt antimodernii? […] Nu toți campionii statu-quo-ului, conservatorii și reacționarii de tot felul, nu toți melancolicii și toți dezamăgiții timpului lor, imobiliștii și radicalii, ursuzii și morocănoșii, ci modernii care nu se împacă deloc cu Timpurile moderne, cu modernismul sau cu modernitatea, sau modernii fără voie, modernii sfâșiați între mai multe tendințe sau, încă, modernii intempestivi.” (Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, Editura Art, 2008, p. 11). Aşadar, antimodernitatea presupune ambivalența atitudinii și rezistența adevăraților moderni față de schimbare, aceștia păstrându-și libertatea de spirit: „Antimodernul este reversul, este refugiul modernului, replierea sa indispensabilă, este rezerva și resursa lui. Fără antimodern, modernul și-ar găsi sfârșitul, fiindcă antimodernii echivalează cu libertatea modernilor sau cu modernii plus libertatea.” (Op. cit., p. 536). În fond, antimodernii nu resping modernitatea în sine, ci excesele și abuzurile avântului revoluționar.
Antoine Compagnon atenționează însă că nu toate spiritele tradiționaliste, retrograde, conservatoare și reacționare ce își exprimă nemulțumirea sau dezamăgirea față de epoca pe care o traversează aparțin categoriei tipologice și istorice a antimodernității. A fi antimodern nu înseamnă pentru teoreticianul belgian a respinge tranșant modernitatea, ci a adopta o atitudine ambivalentă față de ea, pricinuită de o sfâșiere lăuntrică. Prin urmare, un veritabil modern este acela care manifestă reticență și spirit critic față de modernitate, iar nu acela care o îmbrățișează necondiționat. O teză asemănătoare – dar în alți termeni pusă și cu o miză diferit contextualizată – avansase cu exact un secol în urmă și G. Ibrăileanu, în cunoscutul său eseu despre spiritul critic. Acolo, în capitolul dedicat lui Asachi, se scrie, printre altele: „[…] atitudinea sa este nehotărâtă și contradictorie: aci ne apare ca om învechit, aci ca novator și, în această din urmă atitudine chiar, când ca un novator lipsit de orice spirit critic, când cu oarecare preocupări critice, dar contrazicându-se adesea asupra aceluiași lucru.” (Spiritul critic în cultura românească, Editura Minerva, 1984, p. 39). Aserțiunii că în personalitatea lui s-au întâlnit şi ciocnit tot felul de curente contradictorii i s-ar putea aduce completarea că ele au fost asumate plenar, cu tot zbuciumul sufletesc, în ciuda faptului că Asachi era conștient de neputința în a le depăşi. Drama lui s-a iscat tocmai din complexul de factori de la 1848, care, pentru noile idealuri apărute, cereau aducerea pe scena istoriei a diriguitorilor capabili să le gestioneze spre o reușită deplină.
Dar nu este mai puțin adevărat că și atitudinea ideologică a lui Asachi, de la instaurarea domnilor pământeni și până la venirea pe tron a unui principe străin, este plină de inconsecvențe deconcertante. Acestea au evoluat sinuos, cu jocuri de lumini şi umbre demne de primul nostru pictor de compoziții, ce însușise în Italia solide cunoștințe de desen, fiind acolo inițiat în secretele coloritului și în știința clar-obscurului. Astfel, deși a semnat petiţia separatiştilor, ulterior a susținut Unirea, publicând materiale de sinteză istorică cu o vădită încredere în destinul unei țări unite. Însă, după abdicarea domnitorului pământean Cuza, căruia îi adusese urări și îi închinase o poezie, va publica National Hymne: gewidmet seiner Hoheit Karl I Fürst von Rumänien.
E. Lovinescu opina că, începând cu 1840, „sceptrul dictaturii spirituale” trece de la Asachi în mâna lui Kogălniceanu (care, cu „voace tunătoare”, îl va declara peste două decenii, în Cameră, „dușman al Patriei”!). Însă trebuie adăugat că, în pragul anului 1840 și al apariției revistei rivale „Dacia literară”, Asachi a scris Meditaţia unui îmbătrânit poet, unde, pe un ton melancolic, își exprimă intenția de a mai purta „sceptrul”, căruia, în acest adevărat cântec de lebădă, îi spune „harfă”. Asachi recunoştea apariția unei noi generaţii, pe care o nega și, negăsindu-și locul sau starea nici în prezent, nici în trecut, va rămâne dezorientat pe ambele dimensiuni temporale, privind cu nesiguranță sporită viitorul. „Față de tradiționalist, care are rădăcini, antimodernul nu are nici acoperiș, nici masă, nici pat”, spune sugestiv Compagnon (Op. cit., p. 29). Asachi nu rămâne fără toate acestea pentru că le-ar fi mistuit neapărat un incendiu, ci pentru că, probabil, așa se simțea el – un spirit deambulant ce se ghida după „provorba” latină „Patria non ubi natus, sed ubi educatus”. Însă pe frontispiciul noii sale casei se putea citi inscripția „Pacea și al meu repaos”.
Întemeietorul, fără pace și repaos, al modernității în Moldova este antimodernul Asachi, aşa inactual cum pare el la bătrâneţe. Ca orice antimodern, seamănă cu un modern care și-ar fi pierdut entuziasmul din tinerețe, de pe vremea când spunea cu infatuare că „de acum începe periodul de cultură”. Antimodernul nu poate fi mai bine definit decât ca fiind un modern care, prins în vârtejul istoriei vitrege, se simte inapt să renunțe la trecut. Așa se întâmplă cu Asachi, care înaintează, cu privirea aţintită în oglinda retrovizoare purtată, deloc realist, de-a lungul unui drum. Acțiunea unui antimodern este întemeiată pe un paradox formulat de Chateaubriand și citat de Compagnon: „pledez pentru o cauză care, dac-ar triumfa, s-ar întoarce cu totul împotriva mea din nou.” (Op. cit., p. 164). Or, cauza pentru care pleda Asachi în preajma anului 1848 și apoi până la sfârșitul vieții era împotriva cursului vremii, în a cărei cadență rapidă el nu mai putea ține pasul. Cine știe dacă adversarii nu i-au reproșat cumva îndrăgostitului platonic din alte vremuri și de alte vremuri că ar fi fost trăsnit cu… Leuca – numele antic cu care poetul își nimbase iubirea pentru Bianca Milesi.
Cert rămâne faptul că, spirit antimodern, Asachi nu este până la capăt un adept fervent al clasicismului, deoarece există în el ceva dintr-un romantic, fie și dintr-un „romantic întors cu spatele” – caracterizare pe care Compagnon o găsește aplicată de Albert Thibaudet lui Sainte-Beuve. Asachi începe să publice târziu, în plină epocă romantică, situația sa fiind astfel explicată de Paul Cornea: „În fond, în personalitatea lui Asachi, ca în oricare alta, a existat un romantism în stare genuină. Că el n-a dat decât timide lăstare se datorează, poate, dincolo de anume inhibiții și inerții ale temperamentului, faptului că devotamentul nutrit idealului clasic nu era în cazul său doar o opțiune de artă, ci și o fixație sentimentală, o fidelitate față de propria-i tinerețe.” (Originile romantismului românesc, Editura Minerva, 1972, p. 343).
Antimodernii sunt modernii dezamăgiți care și-au văzut înfrânte idealurile și își reneagă epoca în care nu se mai simt la ei acasă. Ei nu resping noutatea, nicăieri și niciodată („niciodată” însemnând, pentru teoreticianul belgian, tot ce se întâmplă ulterior de la o „ruptură decisivă și cotitură fatală”, cum a fost Marea Revoluție Franceză), ci o includ printre propriile atitudini și practici sociale sau culturale. Atât modernii, cât și antimodernii se întâlnesc pe aceleași baricade în critica împotriva modernității și în dorința evoluției clare în ordine socială și culturală. Compagnon alege pentru concluziile cărţii sale un titlu precum „reacționarii plini de farmec”, spunând astfel la sfârșit: „Moderni dezvrăjiți sau contrariați, reacționari plini de farmec, antimodernii sunt sarea și piperul modernității (s.a.).” (Op. cit., p. 537). Asachi este un astfel de reacționar plin de farmec, așa cum ne privește din fotografia de la bătrânețe, unde pare un copil bosumflat din cauză că i s-a luat jucăria preferată chiar înainte de respectiva ședință foto.
Dacă e să verific figurile antimodernității, pe care teoreticianul belgian le reunește în cartea sa – istorică (punerea în discuție a Revoluției), filosofică (procesul filosofiei iluministe), morală (pesimismul), teologică (păcatul originar) și estetică (sublimul și vituperația) –, îmi vine greu să-l consider pe Asachi antimodern până la 1848. El nu a fost, fie și pentru faptul că, departe de a fi anti-iluminist, întreprinderile sale în diverse domenii au avut, dimpotrivă, caracter eminamente iluminist. Este greu să-l cataloghez ca fiind antimodern până la capăt (dar nu și până la capătul vieții), deoarece calificativele de modern și antimodern ajung să capete o valoare conjuncturală și relativă, ele devenind reversibile. De aceea, mă consolez cu ideea enunțată de Compagnon potrivit căreia distincția aceasta este prin definiție sortită relativizării, din moment ce se poate descoperi un modern în cineva care pentru altcineva este un antimodern – reciproca fiind valabilă.
Cu alte cuvinte, denumirea de antimodern nu este univocă, ea depinzând de perspectiva din care privim lucrurile: în modernitate, cineva e mereu antimodern în raport cu altcineva. Climatul propice mişcării paşoptiste se îndatorează în mare măsură vastului program de reforme înfăptuite de omul prin excelență al Regulamentului Organic. Asachi este primul dintre intelectualii care, instruiți la sursele culturii și științei europene (el nu urmase nici măcar o clasă în Moldova!), s-au întors în țară pentru a promova o atitudine rezervată față de formele moderne occidentale grăbit adoptate. Lui îi vor urma… pașoptiștii.
Asemenea personajului Isosică, din romanul Moromeții (II), care, pus într-o situație dificilă în fața consătenilor revoltați, se declara comunist anticomunist, și legitimistul ideologic Gheorghe Asachi, pus în fața vremurilor ce i se păreau (și erau) tulburi, ar fi putut să găsească o justificare în fața bonjuriștilor acuzatori spunând că este bonjurist antibonjurist. Sau modern antimodern, dar nu se avea habar pe atunci de teoria lui Compagnon.