evident, nici filosofia nu mai este ce a fost odată. Așa am putea fi îndemnați să spunem, constatând că țintele lumii postmoderne asumă mercan tilismul în defavoarea înțelepciunii. Cu toții urmărim fericirea, dar cei mai mulți dintre noi o identifică strict cu plăcerea, iar căile, metodologia prin care avem acces la succes propulsează NLP-ul, dintr-o teorie privind cultivarea inteligenței emoționale, într-o religie, într-o psihoterapie cu efecte miraculoase. În această ambianță a grijii fie căruia, a atenției cu care ne chivernisim efemeritatea, Pierre Hadot licitează într-o miză insolită. În baza a trei cărți pe care le-a scris despre filosofia antică (Exerciții spirituale și filosofie antică, La Citadelle intérieure și Ce este filosofia antică?) a căutat să schimbe mentalitatea noastră cu privire la relația dintre filosof și destinul său lumesc. Orice autonomie a gândirii în raport cu viața a fost dezavuată, în numele unei protreptici (filosofia nu este atât o construcție sistematică, o jonglerie speculativă a gândirii în nume propriu și exclusiv, ci armătura capabilă să dea sens și consistență experiențelor trăite). Ca îndreptar sau îndrumător, conceptele filosofice ar avea rostul de-a ne aduce la un optim al existenței. Dialogurile din cartea de față, avându-i drept protagoniști pe Pierre Hadot, Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson, în prelungirea cărților deja evocate, devoalează o altă dimensiune aparent stranie a filosofiei, sub riscul de a-i știrbi aura de solemnitate aulică, în numele unei regăsiri a complicităților dintre spirit și viață.
Antichitatea a găzduit școli filosofice, fiecare dintre acestea articulând, în siajul oralității ca ambianță a dezbaterilor de tip socratic, seturi de „exerciții spirituale“, propunând idei și doctrine în relație directă cu nevoia de a roda concepții, atitudini și comportamente. „Așadar“, remarcă Pierre Hadot, „în Antichitate, filosofia este în mod esențial dialog, mai degrabă relație vie între persoane, decât raportare abstractă la idei. Ea vizează să formeze, mai degrabă decât să informeze“ (p. 93). Paidea a fost axul central al gândirii și educației filosofice din polisurile grecești, aducând la expresie ceva ce tindea să se maturizeze și să se calibreze pe un stil de viață, diferențiindu-se net de axul învățământului modern, obsedat de investirea exclusivă a ucenicului cu deprinderi și standarde specioase. Tentația de-a distila operele filosofilor pentru a obține idei magistrale și de-a le plasa apoi într-un sistem plauzibil, constituie, pretinde filosoful francez, un act păgubos, tocmai pentru că înstrăinează gândirea de contextul ei formativ. Ceea ce obținem este un „ierbar înțesat cu frunze moarte“, teoria (ca erudiție, pur și simplu) asasinând spiritul viu al gândirii, ancora sa din realitatea constituită ca matcă a traiului cotidian, referențialul sau semnificantul. De altfel, conexiunea dintre elementul teoretic și opțiunea pentru un mod de viață este indicată cât se poate de plastic prin folosirea comparației cu dinamul unei biciclete (lumina este obținută prin frecarea roții aflată în mișcare, este generată de un factor exterior, fizic, nu imanent). În același dispozitiv al argumentelor este analizată și celebra alegație din Phaidon, potrivit lui Platon filosofia însemnând a te pregăti pentru moarte. Nu este însă vorba despre adoptarea unei atitudini fataliste, pasive, nu presupune o resemnare menită să arunce în tardiv orice proiect, ci, dimpotrivă, de intenția de a găsi căi spre intensificarea vieții spiritului într-un mod și mai pregnant, iminența morții incitând la activism mental: „Platon n-a vrut să spună: trebuie să exersezi s-o faci pe mortul, ca să spunem așa, sau să mimezi moartea, cum a făcut Carol Quintul întinzându-se în sicriu, ci voia să spună: trebuie ca sufletul să se detașeze de trup. Nu este vorba despre un exercițiu al morții, ci, dimpotrivă, de un exercițiu al vieții spirituale sau intelectuale“ (p. 160). Filosofia este asemuită, într-o altă comparație sau modelare, cu o elipsă având două focare – unul pentru discurs, pentru teoretizare și speculație ca antrenament pur mental, iar al doilea pentru acțiunea exterioară, dar întemeiată pe reflexivitate. Filosofii ca „artiști ai rațiunii“, potrivit lui Kant, revendică primul focar, în tip ce „filosofii lumii“ își găsesc locul și rostul în cel de-al doilea.
Cele șase școli filosofice ale antichității cristalizate în tot atâtea „exerciții spirituale“ (sintagmă preluată de la Ignațiu de Loyola) distincte – platonismul, aristotelismul, stoicismul, cinismul, epicureismul și scepticismul – au adus în față gânditori dispuși să trăiască în conformitate cu preceptele asumate. Cei mai orgolioși dintre ei, alimentați fiind de teoria Ideilor, mizând pe o detașare a sufletului de trup și pe un antrenament cognitiv asiduu, au fost platonicienii, mereu cu „sprânceana ridicată“, după cum ține să precizeze Pierre Hadot. Numai că această tradiție, armonia dintre cuget și stilul de viață, în conformitate cu una sau alta dintre cele șase școli, s-a estompat în primele secole de după Cristos, pe măsură ce tezaurul filosofic antic a fost sublimat în doctrina creștină, principiile fiind transformate în crezuri bătute-n cuie, în dogme. Viața filosofică a fost încorsetată auster și adecvată unui canon al spășirii sub povara păcatului, ispita fiind acuzată sub chip satanic de toate excesele voluptății, iar Biserica instituită cu dreptul și obligația de-a asana viciile. Secole de penitență sub semnul crucii au devitalizat spiritul Antichității, preluând din cele șase școli doar ceea ce convenea unei rigori frigide, timorată de o etică a devoțiunii exemplare și de un război dus în dauna vieții intime (sever controlată și prohibită în privința pasionalității carnale). Credința s-a instalat tiranic, uzurpând teritorii imense din patrimoniul spiritului liber. Cele trei tipuri de asceză formulate de către Marc Aureliu în numele unui stoicism capabil să consolideze un stil de viață optim – asceza dorințelor, a acțiunilor și a judecății – au devenit reperele unui model de existență creștin, așezat sub frica de infern și spaima în fața unui Dumnezeu înfricoșător (numinosul de care vorbește Rudolf Otto). Sensul socratic al pregătirii pentru moarte se modifică tranșant prin diminuarea drastică a spiritului, lăsat să gândească doar în limitele unui canon: „teologia creștină revelată a înlocuit filosofia și a absorbit atât discursul filosofic antic, cât și viața filosofică antică. Conceptele studiate de-a lungul antichității […] au fost utilizate pentru a rezolva problemele teologice și filosofice puse de dogmele creștine […]. Pe de altă parte, teologia creștină a devenit ascetică și mistică, reluând exercițiile spirituale și anumite teme mistice ale filosofiei, în cheie creștină“ (p. 172-173).
În motto-ul la capitolul Filosofia ca modelare a sinelui din opul A muri pentru o idee, Costică Brădățan folosește un text aparținându-i lui Pierre Hadot. Pe urmele lui Giovanni Pico de la Mirandola, admite că omul este o eboșă, nu un construct desăvârșit, având nevoie de un sârguincios exercițiu spiritual pentru a deveni un personaj. Or, tocmai asta îi oferă filosoful francez ca sprijin, ba chiar argumentul decisiv: „Actul filosofic nu se situează doar la nivel cognitiv, ci și la nivelul sinelui și al ființei. […] Îl înalță pe individ de la o condiție neautentică, întunecată de lipsa conștiinței și asaltată de griji, la conștiința de sine, la o viziune exactă asupra lumii, la liniște interioară și la libertate“. Meditația filosofică zidește ființa reflexivă, îi fixează o apartenență intelectivă și o deschide în orizontul etic, ca voință și discernământ. Niciun fapt de viață nu se poate afirma, în măsura în care se asociază unui proiect gândit, altfel decât ca decizie. Filosoful pare a fi cel mai exersat în a o întemeia printr-o prodigioasă punere în scenă a sinelui.
În prelungirea lui Epicur, Pierre Hadot ne propune nouă, celor de astăzi, restricționarea cât mai severă a câmpului dorințelor, astfel încât suferința să fie ocolită, iar fericirea să obțină oportunități de-a se instala în experiențele trăite. În al doilea rând, îl susține pe Seneca, un stoic, cel care în Epistole către Lucilius afirmă faptul că „omul este lucru sacru pentru om“, propunând astfel o cu totul altă abordare decât avea să aibă Thomas Hobbes, șaisprezece secole mai târziu, prin formula homo homini lupus est. Incapacitatea lumii moderne de-a selecta dorințele, de-a le prohibi pe cele ce nu sunt naturale și necesare, mai mult, escaladarea dorințelor până la a deveni scopuri în sine, mega-filosofii de viață în perspectiva plăcerilor, sunt cauzele nenorocirilor civilizației noastre, prima dintre ele fiind, potrivit lui Pierre Hadot „exacerbarea dorinței de profit, în rândul tuturor claselor sociale, dar în special în clasa conducătoare“ (p.230). Mi-e teamă că niciun exercițiu spiritual nu este atât de puternic, și nici nu va deveni, încât să zăgăzuiască, măcar, nenorocirea cu pricina.