Poezia și proza au avut trasee divergente de receptare, în cariera lui Gabriel Chifu.
Poezia a fost bine primită încă de la debutul recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Proza, în schimb, a parcurs un drum lung până la a fi acceptată la același nivel cu poezia. Practic, până la Punct și de la capăt (2012), deși între timp mai scrisese și alte romane bune – cum sunt Cartograful puterii, 2000, și Visul copilului care pășește pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, 2004 –, a fost perceput mai degrabă ca un poet care scrie și proză, decât ca un romancier, ba chiar unul dintre cei mai valoroși din ultimele trei decenii.
Mai mult: contextul actual nu pare favorabil receptării unei proze de factura celei pe care o practică Gabriel Chifu. Adică una a temelor mari, a viziunii sociale și umane, a blestematelor chestiuni insolubile, cum le spunea Marin Preda. În pofida succesului de critică, e greu de spus că romanele de această factură mai provoacă acea „comoție” socială pe care o produceau în deceniile 1960-1990. Nu doar Gabriel Chifu este atins de această diminuare a impactului pe care îl are literatura, dar el este printre cei mai afectați, cu atât mai mult, cu cât este printre cei, destul de puțini, care continuă să mizeze pe literatură…
Am făcut această (prea) lungă introducere, obligat de evidența că noul roman semnat de Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria, este o realizare de excepție a prozei românești și un text tulburător prin natura problematicii conținute. Deși nu este atât de ancorat în social și politic, ca Punct și de la capăt (2014) sau Ploaia de trei sute de zile (2017), În drum spre Ikaria se adresează unui spectru larg de neliniști, spaime și fantasme ale omului contemporan, de la noi și de oriunde.
Concret, În drum spre Ikaria, fără să se abată, până la un punct, de la formula romanului poliedric, în care crede autorul, îi adaugă o nouă treaptă: o întorsătură de final care redimensionează totul, reașezând fațetele parcurse până atunci într-o altă ordine. Întorsătura clarifică parabola și, concomitent, conferă profunzime înțelesurilor și problematicii. Epifania este, astfel, dublată și concurată de hierofanie, într-o narațiune care aparține – într-un mod aparte – paradigmei romanului corintic, conținând elemente de viziune asupra lumii, alegorice și mitice, deși implică nu puține aspecte de tip ionic (adică tușe și tipuri de personaje care trimit la social) și doric (mai ales psihologii și analiza lor).
Concret, Andrei Gotea, blogger de turism, român trăitor în Canada și întors în țară după anii 2010, parcurge, în 43 de capitole, o experiență nu de Bildungsroman, ci de, am putea spune, inițiere în propria salvare. Atras de perspectiva unei ultime întâlniri cu prietena sa norvegiană Norna, se îmbarcă într-o călătorie către insula grecească Ikaria. O destinație mai mult misterioasă decât renumită, dar blogger-ul de turism este independent și nu frecventează numai destinațiile „de cinci stele”. Pe cât de limpezi, liniare, sunt primele pagini, care configurează înainte-de-povestea voiajului spre Ikaria (povestea de familie, a emigrării în Canada, și istoria relației cu Norna), pe atât de subtil pătrunde în relatarea la persoana I a lui Andrei incertitudinea. Care devine instrumentul parabolic principal al unei narațiuni conduse cu vervă de povestitor și precizie de chirurg. Polifonia romanului În drum spre Ikaria nu transformă textul într-un fractal stufos și confuz, ci, dimpotrivă, întreține suspansul unui drum care pornește undeva și ajunge – căci Andrei e un personaj curios din fire și ușor blazat, deci receptiv la sugestii – altundeva.
De la început, drumul spre Ikaria este construit pe două planuri. Pe de-o parte, personajul-narator își dorește foarte mult (fără să știe până la capăt de ce) să o întâlnească pe Norna, deși relația cu ea se apropia de final, și să viziteze insula, cu toate că nu reprezenta o atracție, pe scurt, să ajungă, să pună capăt unui drum. Pe de altă parte, Andrei are parte numai de întârzieri și deturnări, pe drumul fizic spre Ikaria, ceea ce creează premisele unui adevărat itinerariu inițiatic. Incertitudinea întreține așteptarea, iar aceasta redimensionează, pas cu pas, experiențele naratorului. Care, cum spuneam, ajunge mereu undeva, deși nu neapărat acolo unde își propusese. Este, poate, primul semnal că romanul este (și) o meditație pe tema vieții, implicit și a morții. O meditație prin care scriitorul ne atrage atenția asupra fragilității existenței, a efemerului care ne guvernează actele și deciziile, a puținului control pe care îl avem asupra propriului destin. Andrei este, practic, condus de însuși drumul pe care îl asumă.
Ajuns pe Ikaria, își face apariția în viața sa un personaj cu greutate în economia parabolei (și a oricărui itinerariu inițiatic): călăuza. Numit Stavros, personajul îl fixează pe Andrei pe o altă insulă decât Ikaria către care plecase: o insulă fără nume (mai exact, căreia fiecare vizitator putea să-i dea numele pe care îl dorea), adevărata Ikaria, în raport cu care insula turistică are doar consistența unui paradis artificial. „Adevărata Ikaria” este o insulă cu două fețe, când banală, când de-o frumusețe nepământească, la fel cum și meteorologia ei este binară și imprevizibilă, cu două ipostaze complet diferite ale aceluiași anotimp, iar locuitorii ei par tineri, deși sunt bătrâni. Alte semne că, deși mărturia lui Andrei este scrisă într-un registru realist, dedesubt se află o parabolă cu înțelesuri spirituale.
Acomodat pe insula fără nume, naratorul ajunge în cele din urmă (parcă ghidat de la distanță de Stavros) la un neobișnuit sanatoriu, în care sunt tratați, pe baza unei terapii insolite, bolnavi incurabili din toată lumea. Sacrul este din nou implicat, întrucât selecția pacienților se face cu implicarea Bisericii, iar terapia constă (va afla în mod direct Andrei), în primul rând, în mărturie, în anamneză. Întrucât există și un pavilion românesc, care urmează să primească noi pacienți, naratorul este solicitat să se alăture echipei de îngrijitori. Ajunge, prin urmare, fără să înțeleagă prea bine cum, să participe la ședințele de anamneză conduse de doi doctori stranii (un soi de Pat și Patachon, dar fără nimic comic), ca un soi de „secretar-translator”, deși medicii vorbesc, în mod misterios, româna. Prin fața ochilor trec nouă pacienți: doi aflați deja acolo, Dan Cosma și Tiberiu Bonar, alții, sosiți ulterior, și anume, scriitorul Cristian Lazăr, Petre Mareș, intelectual și persoană publică, medicul Vlad Popa și țăranca Angela Câmpean. „Peste rând”, fraudând circuitul de trimitere, își mai fac apariția încă trei: infatigabila Sanda Dobre, omul politic Ion-Dorel Stanciu și procurorul Valeriu Manea. Ei alcătuiesc o adevărată tipologie a lumii românești de azi („Era acolo o mică Românie, un concentrat de Românie”, spune prozatorul la p. 426), stând, nu întâmplător, sub semnul bolii și al nevoii de vindecare. Poveștile lor de viață, derulate fie oral, în fața „medicilor” celești, fie în scris, sunt fabuloase și evidențiază vâna de povestitor a lui Gabriel Chifu, mai ales că, spre deosebire de romanele anterioare (Punct și de la capăt, respectiv, Ploaia de trei sute de zile), aici personajele sunt pe de-a-ntregul inventate, pornind de la o tipologie umană generală, nu de la personaje reale, din viața socială românească. Terapia prin rememorare derulează crâmpeie din viața noastră de zi cu zi, din timpul comunismului și după căderea acestuia, într-o frescă barochistă cu accente grotești, comice sau tragice.
Scăpare există, conchid medicii angelici, numai pentru trei personaje: bătrâna Angela Câmpean (care s-a opus comunismului, asemenea Elisabetei Rizea, și a trăit curat, din suferință în suferință), Dan Cosma (care și-a asumat păcatul/ele și a ales penitența ca formă de viață) și, surpriză, Andrei Gotea. Martorul se transformă în pacient, moment în care prozatorul răstoarnă, cu măiestrie, parabola și ne face să înțelegem cu totul altfel romanul. În realitate, înțelegem că Andrei Gotea era bolnav incurabil încă dinainte de a porni spre Ikaria, iar destinul l-a ghidat, neștiut, către salvare… Semn că, pe de-o parte, sacrul nu sanctifică orice (vezi refuzul salvării unora ca Sandra Dobre sau Ion-Dorel Stanciu), iar, pe de alta, că omul nu este gestionarul salvării. Care salvare nu înseamnă nici ea neapărat vindecarea fizică, ci poate fi și mântuirea, trecerea existenței într-o altă dimensiune. Frumusețea parabolei imaginate de Gabriel Chifu constă, repet, în polifonie, în posibilitatea unor interpretări multiple.
Modele străine și românești pot fi invocate, pe unele (Muntele vrăjit, de Thomas Mann) prozatorul indicându-le intertextual în narațiune. Însă În drum spre Ikaria nu este construit pornind de la alte romane, ci e o parabolă simplă, puternică, ascunsă într-o construcție narativă complexă, despre viață și moarte, despre culpă și ispășire, despre aparență și esență.
O parabolă al cărei final zguduie și pune pe gânduri, așa cum numai marile romane o pot face.