nu-mi amintesc cînd l-am cunoscut prima oară. Totuși, aș spune că la Craiova, pe treptele teatrului, cobora în viteză, cu o mapă la subraț. S-a oprit puțin cînd a văzut-o pe verișoara mea și spunînd cît de rău îi pare că un om în putere și plin de vocație pedagogică, cum era mătușa mea, s-a stins atît de repede. În cîteva cuvinte i-a făcut un portret ca o schiță care vibrează de adevăr în liniile esențiale. Am tăcut și l-am privit. Sînt aproape treizeci de ani de atunci. A desfăcut dosarul din mînă, a început să ne arate niște foi, să ne spună că merge nu știu unde să ceară bani pentru că trebuie să invite niște specialiști ca să vadă spectacolele lui Purcărete, pentru că el știe că acest regizor este un geniu și va face tot ce poate ca lumea să ajungă la Teatrul Național din Craiova, pentru că trupa este restructurată și întinerită și amorezată de Silviu Purcărete și că visul lui este ca acest teatru, cu aceste spectacole, să meargă la cele mai mari festivaluri din lume. Cuvintele lui îmi suceau mințile. Atît de multe informații într-un discurs nearticulat, dar fanatizat de acest regizor, pentru două femei tinere, care, la urma urmelor, nu prea aveau ce să facă pentru el, acolo, pe treptele teatrului. Cred că din agitația lui și din nerăbdarea mea ca să plecăm și să se sfîrșească poliloghia, dosarul s-a deschis și din el au zburat niște bilete. Mînați de un „oleleeee“ oltenesc de mare alertă, am început să alergăm în toate direcțiile ca să recuperăm comoara. În fine, prindem biletele din undele vînticelului șmecher, i le punem omului în dosar, ne spunem „la revedere“, dăm să ne despărțim, omul se întoarce, mai spune ceva frumos despre mătușa mea și plecăm fiecare în treaba lui. După cîteva secunde ne prinde din urmă și, privindu-mă fix în ochi, mă întreabă dacă nu vreau să vin în seara aceea la teatru. Este Piticul din grădina de vară pus în scenă de Silviu Purcărete care este extraordinar, care a făcut și a dres și care va mai pune și altceva, iar trupa… Vîntul s-a oprit. Am deschis pleoapele trase ca niște obloane de apărare. Omul cu dosarul dispăruse, dar eu țineam în mînă un bilet de spectacol. Mi s-a părut că a fost o vrajă, o scamatorie dintr-un vis al meu care mi s-a înfipt în cap în plină zi, cînd aveam și atîta treabă. „Sper că te duci astă seară la teatru. Domnul Boroghină te așteaptă.“ Deci, omul de pe trepte, cu dosarul, există în carne și oase. Este directorul Teatrul Național din Craiova. Doamne ferește! Mi-am zis încet, închinîndu-mă ca în Oltenia, ca să mă apere de vise rele, de ucigă-l-ar-toaca, de boli și de halucinații.
Am rămas în aura lui Emil Boroghină de atunci. Nu cred că s-a schimbat ceva profund în afecțiunea mea, în admirația pe care i-o port. Am rămas fascinată de puterea lui, de nebunia viselor lui. Nu am uitat nici una dintre întîlnirile noastre de la Craiova, de la București, din lumea mare. Știu și cum eram îmbrăcați, și ce am vorbit, și unde eram, știu absolut tot. Au fost și momente în care am fost furioasă și tristă că atîția au profitat de el, și continuă să o facă, mergînd în trena lui, creîndu-i senzația că le datorează ceva, iar el are mereu același comportament îndatoritor. Sînt fericită, însă, că niciodată, dincolo de lupta mea umăr lîngă umăr cu el, săriturile fără plasă pe care le-am făcut ca să îl ajut real, de atîtea ori, nu au modificat inocența întîlnirii din vîntul de demult. Chiar dacă am suferit, poate, cîndva, îmi dau seama cît de bine este așa. Uneori, din motive de simpatii sau antipatii politice, sau chiar mai mult decît atît, iritată de unele circumstanțe, mi s-a părut că greșește tot mulțumind unora și altora, politruci mai degrabă, pentru că au susținut financiar vreun turneu sau edițiile Festivalului „Shakespeare“, alt miracol făcut de el la Craiova, lucru altfel normal! Dar noi nu mai trăim de atîta vreme în normalitate, dacă am trăit cîndva, lucrurile sînt strîmbe și urîte, oamenii sînt meschini, grăbiți, fără caracter, amnezici, au întotdeauna impresia că li se cuvine. De judecat, nu l-am judecat, însă, niciodată. Poate au fost și luni de zile mai reci, dar nimic nu a contaminat respectul pe care i-l port, pentru că nimeni nu a făcut ca director de teatru ceea ce a făcut el cu trupa de la Craiova. Așa ceva încă nu a fost și nu este în fenomenul teatral românesc. Montările lui Silviu Purcărete au ieșit imediat după 1990 și, apoi, toate, rînd pe rînd, au înconjurat pămîntul de nu știu cîte ori, în cele mai prestigioase spații și festivaluri, cu cronici și ecouri care te lasă cu gura căscată și astăzi, poate muuult mai mult decît atunci cînd mai nimeni nu dădea doi bani pe Premiul Criticii primit în 1991, la Edinburgh, pentru Ubu Rex cu scene din Macbeth, premiu acordat de cei peste 100 de jurnaliști din Marea Britanie și de cei acreditați oficial pe perioada Festivalului, de alt Premiu al Criticii, la Montréal, la Festivalul de Teatru al Americilor, cînd celelalte două nominalizări erau Atrizii regizat de Ariane Mnouchkine și Doctor Faustus al lui Robert Wilson. Mai tîrziu, aveam să înțeleg că nu poate să rămînă nici un obstacol nedepășit dacă ai credință în valoarea celor pe care le faci, în performanța de înaltă ținută și vizibilitate a proiectelor tale, a unui Festival, a unei emisiuni. Dar cît te costă… Cui îi pasă? De disperarea fără de margini din zile și nopți, din telefoane înecate de amar și neputință… Am mai povestit despre scrisoarea trimisă de Boroghină directorului Teatrului „Globe“, de la Tokio. Era pusă în ramă cînd am citit-o, iar japonezii încă uluiți de adresarea complet atipică, ieșită din orice normă, patetică și oltenească, am completat eu. Stilul lui de dat afară pe geam și intrat pe sub ușă m-a contaminat. Dacă intri în transă pentru ceea ce crezi și simți, la propriu, că poți muta munții puțin mai încolo, durează ieșirea din stare. Este ca o hipnoză. În care cineva te uită acolo. Așa este Emil Boroghină. Uitat într-o hipnoză.
De curînd am socotit că a fost directorul Teatrului Național din Craiova din 1988 pînă în 2000. Adică, doar doisprezece ani. În care a chemat miracolul din cer, din vînturile Olteniei și l-a făcut să intre în teatru. Și l-a ținut acolo. Am trăit cu sentimentul că a fost director mult mai mult, pentru că tot ce s-a petrecut în acest interval nu are cum să intre doar în doisprezece ani. Și, totuși, nu. Fenomenal! Îmi amintesc, însă, după ce a plecat în 2000 de la teatru, ne-am întîlnit întîmplător prin București, fugea la un anticariat pentru o carte nemaipomenită și încerca să nu piardă nici trenul spre casă. Cîteva secunde, a evitat să se uite în ochii mei. Ceva din efervescența discursului său logoreic se diluase. Părea amorțit și trist. N-a scos un sunet, dar dezamăgirea îi umbla prin tot corpul, dureros. Ne-am îmbrățișat la despărțire și i-am spus „sînteți un învingător“. S-a pierdut imediat pe străduțe. N-am vorbit nicicînd despre decizia de a pleca de la direcția teatrului. M-am întrebat mereu dacă cei care l-au trădat, obosiți de atîtea turnee și de atîta succes, sînt conștienți ce au curmat, ce gol au instalat în istoria propriilor destine, a propriului teatru și dacă au calculat de cîți ani a fost nevoie ca Naționalul din Craiova să revină în circuitul teatral românesc.
pisălog, enervant de cicălitor, cu aceleași gesturi, mai împiedicîndu-se de cîte o laudă pentru cineva în care el a crezut, chiar dacă este contra vîntului, Emil Boroghină nu s-a schimbat. Este fanaticul uitat într-o magie. Ștefan Iordache mi-a povestit la Stockholm cum Boroghină, colegul lui de grupă din facultate a sugerat să se pună în scenă, pentru licența lor, Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită. Iar Iordache l-a jucat pe Arturo, ieșind din nimic, din anii obscuri ai studenției, țîșnind către una dintre cele mai extraordinare cariere. După 1990, Purcărete a făcut cu el, la Craiova, ocrotiți de Boroghină, Titus Andronicus. Boroghină l-a iubit ca pe un frate. Iar pe Radu Beligan l-a adorat. Fără nici o sincopă. L-a adus pe Vlad Mugur la Craiova, ce minune!, ca să se închidă un cerc. În 1956, Meșterul descinsese în orașul straniu cu o mare parte din generația de aur, care l-a urmat. Nu a fost prea simplu pentru ei, patima lor pentru teatru, prietenia lor, faptul că trăiau nedespărțiți a trezit suspiciunea organelor de partid și de securitate. Povestea s-a stins cu amărăciune. Practic, au fost determinați să plece, după anchete și șicane. După zeci de ani, Emil Boroghină îl convinge să se întoarcă la Craiova, face niște spectacole halucinante, dă o respirație largă trupei și… nici unul dintre ei nu mai e. Nici Ilie Gheorghe.
Cînd l-am cunoscut pe Emil Boroghină, avea cu cîțiva ani mai puțin decît am eu astăzi, la aniversarea lui de 80 de ani. Continuă să mă țină prizonieră în cea mai vrăjită poveste din teatrul românesc, acolo, în teatrul din Craiova, acolo unde el a crezut cu toată ființa lui că Silviu Purcărete este Prospero. Între timp, datorită omului cu dosarul la subraț din vîntul de pe treptele Teatrului Național din Craiova, precipitat în dialectul lui cu perfectul simplu, a aflat asta întreaga planetă.
În rest, nimic nu s-a schimbat la Emil Boroghină. Poate doar albul părului lui să fie mai strălucitor.
