La 25 iunie 1851 publicația franceză „Teatrul“ anunță încetarea neașteptată din viață a tinerei și admiratei artiste Dridri (pe numele ei adevărat, Marie Angélique Chataignez).
Cu această informație începe romanul lui Vasile Alecsandri, publicat în formă de foileton în 1871 în „Revista contimporană“ și rămas neterminat. Autorul i-a adăugat ulterior două scrisori, reproduse ca o addenda în edițiile postume ale romanului.
Vasile Alecsandri, care încă are în minte pasiunea răvășitoare trăită în tinerețe pentru superba (mai ales ca femeie) Dridri, îi reconstituie viața, împreună cu o parte din propria lui viață. Dridri poate fi considerat deci un roman biografic și, parțial, autobiografic, romanțat.
Numele de personaj al autorului este Vali, tânăr boier român din Iași. Ni se dă de înțeles că el a contat foarte mult în viața artistei, inspirându-i o mare dragoste și iubind-o, la rândul lui, cu înflăcărare. Marie Angélique Chataignez s-a născut la Bordeaux și, rămânând încă din primii ani de viață orfană, a fost crescută de o mătușă. La optsprezece ani a debutat, într-un rol de subretă, la Teatrul de Varietăți din Paris, susținută de celebra actriță Virginie Déjazet, cu care mătușa tinerei era prietenă.
Încă de la primele apariții pe scenă cucerește publicul parizian și, în scurtă vreme, devine o vedetă, fiind frumoasă, spontană și plină de farmec. Bărbații o adoră, unii fac pentru ea o adevărată obsesie, iar femeile o invidiază, cea mai înverșunată adversară a ei fiind ambițioasa actriță Estera.
Tinerii români aflați la Paris (supranumiți ulterior de istorici „generația pașoptistă“) o simpatizează și pentru că drăgălașa copilă, născută parcă din spuma spiritului francez, dobândește de la iubitul ei originar din Iași, printr-un fel de contaminare, și ceva românesc.
Întrucât într-o primă perioadă câștigă doar 500 de franci pe lună și nu poate face față cheltuielilor, Dridri acceptă să fie întreținuta contelui de Farol, pe care nu-l iubește, dar de care este iubită cu pasiune (și generozitate). El îi pune la dispoziție mai întâi o trăsură, apoi o locuință, fastuoasă, un adevărat palat, bijuterii, îmbrăcăminte de lux. Un prieten al contelui de Farol, lordul englez Arthur B., aflat și el printre candidații la grațiile tinerei actrițe (candidați fără șanse, pentru că Dridri îi rămâne fidelă, din recunoștință, protectorului ei), concepe un plan perfid pentru a-și atinge scopul. El îl îndeamnă pe contele Farol să cheltuiască mai mult decât e în stare și, prin intendentul său, Brown, îi răscumpără diverse polițe, în valoare totală de 368.000 de franci. Englezul speră că, atunci când va cere executarea silită a datoriilor, rivalul său va fi arestat și declarat falit, iar locul lângă Dridri va rămâne liber.
Pentru a ieși demn din această situație critică, contele de Farol o anunță pe Dridri, printr-o scrisoare de adio, că pleacă la Alger să lupte cu arabii și că speră să fie ucis ca să-și salveze reputația. La rândul lui, lordul Arthur B. o înștiințează, cinic, că protectorul ei, chiar dacă părăsește țara, tot va fi dezonorat. Suflet simțitor, artista se mută într-un apartament modest, vinde în grabă toate bunurile primite în dar de-a lungul timpului de la conte și, cu banii obținuți, îi plătește datoriile, salvându-i onoarea. Când îi aduce la cunoștință ce a făcut, el îi răspunde concis: „Mulțumesc, sora mea.“
Vali rememorează și câteva secvențe din propria lui biografie. Tentativa de revoluție din Moldova, din 28 martie 1848, eșuează, iar protagoniștii ei suferă represalii din partea autorităților. Pentru a-și salva viața, Vali fuge din Iași la Hangu, iar de acolo, cu sprijinul prietenului său, prințul C., se refugiază în Ardeal. Nici aici nu se află însă în afara oricărui pericol. După multe peripeții, este arestat de autoritățile austriece.
Romanul, neterminat, mai cuprinde și două scrisori. În prima dintre ele, expediată din Londra în 1849, Dridri îi mărturisește lui Vali că își amintește cu nostalgie de călătoria făcută cu el pe Marea Mediterană (prilej cu care au văzut împreună Napoli, Malta, Smirna, Bosforul) și că, fără el, se simte singură la Londra. Înțelegem astfel că, după de a fost arestat de autoritățile austriece, Vali a reușit să se elibereze și că a stat un timp la Londra, cu Dridri, de unde a plecat împreună cu ea într-o croazieră pe Marea Mediterană. Și mai înțelegem că, imediat după ce i s-a permis să se întoarcă în Moldova, s-a întors. Dridri îi mai povestește în scrisoare că la zece zile de la despărțirea de el a aflat că lordul Arthur B. este acela care a provocat și această despărțire, printr-o nouă manevră machiavelică: a convins parlamentul englez să-i oblige pe ruși să părăsească Moldova, astfel încât românul să se poată întoarce în țara lui de origine, unde era așteptat, ca un personaj necesar, pe scena vieții politice.
În cea de-a doua scrisoare, trimisă din Constantinopole, în același an, Vali îi comunică lui Dridri impresiile sale de călătorie, asigurând-o că și-o imaginează mereu alături de el. Și că, tot în imaginație, o sărută și o ia pe genunchi, pregătindu-se să-i spună o lungă poveste…
Romanul este în general bine scris, mai bine, în orice caz, decât poezia cu același titlu compusă cu douăzeci de ani în urmă, în focul dragostei:
„Era grațioasă,/ Tânăra, frumoasă,/ Vie parisiană cu mii de-ncântări./ Mica ei guriță,/ Ca o garofiță,/ Purta o comoară de dulci sărutări.// Dulcea veselie/ Ce inima-nvie/ Ca un soare vecinic lucea-n ochii săi./ Ea-nsufla iubire,/ Plăcere, uimire,/ Căci eră artistă în sufletul ei.// Prin orice mișcare./ Prin a sa cântare,Prin a sa ființă, vesela Dridri/ Semăna o floare/ Cu mici aripioare/ Ce zbura prin aer ca un colibri.“ etc.
(Din această poezie nu foarte diferită de discursurile amoroase ale lui Rică Venturiano a aflat și Eminescu de Dridri, pe care o menționează în Epigonii, poate și pentru că oferă o rimă perfectă la Alecsandri: „Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,/ Ce din frunze îți doinește, ce cu fluerul îți zice,/ Ce cu basmul povestește − veselul Alecsandri,/ Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,/ Acum secolii străbate, o minune luminoasă,/ Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.“)
Vasile Alecsandri scrie romanul la exact douăzeci de ani de la scrierea poeziei, ceea ce înseamnă că între timp s-a maturizat și, în plus, s-a distanțat de iubirea mistuitoare trăită la Paris. Totuși, nu lipsesc din narațiune discursurile naiv-înflăcărate și fabulațiile puerile, specifice poetului „veșnic tânăr și ferice“. Este amețitoare presupunerea că un lord englez a convins Parlamentul britanic să-i oblige pe ruși să părăsească Moldova, numai ca să-l determine pe un rival al său să se întoarcă la Iași și să i-o lase exclusiv lui pe o actriță de la un teatru de varietăți din Paris! Fantasmagorică geopolitică!
Și totuși multe pagini sunt de citit. Vasile Alecsandri a trăit, succesiv, trei mari iubiri Elena Negri, Dridri și Maria Cantacuzino astfel încât a ajuns la o anumită competență în psihologia feminină. Cele mai rezistente pagini, din punct de vedere literar, sunt cele în care explică ce se petrece „sub piepții unei rochii“. Iată, ca exemplu, ce simte provinciala Marie Angélique Chataignez venită la Paris, în momentul primei ei apariții pe scenă, sub privirea protectoare a marii actrițe Virginie Déjazet, aflată în sală:
„Mari lupte între ambiție și spaimă se petrec în sufletul unei june artiste la începutul carierei sale, atunci când sala e plină de spectatori, când celelalte actrițe privesc la dânsa cu ochi pizmași și întrebuințează toate manevrele pentru ca să împiedice succesul ei. Sărmana! În acel moment critic, mintea i se tulbură, inima i se bate iute, glasul i se întunecă. Ea ar voi să fugă, să se ascundă în fundul pământului, însă nu! ea trebuie să înfrunte pericolul, trebuie să iasă pe scenă, chiar de ar fi să cadă moartă de uimire… Orchestra execută uvertura, cortina se ridică, lumina policandrelor inundă teatrul, publicul numeros așteaptă cu nerăbdare ca un judecător aspru care are să-și dea sentința… E un moment îngrozitor, căci de la el depinde succesul sau căderea, adică: viața sau moartea bietei artiste!
Cu toate acestea, Dridri avu norocire de a produce o impresie favorabilă asupra publicului chiar de la prima sa intrare pe scenă: un murmur încurajator se ridică în sală când ea apăru cu figura sa vie, cu talia sa elegantă, cu farmecul tinereții sale. Ea-și jucă rolul foarte natural, și, la cel întâi cuplet ce cântă, glasul ei argintiu deșteptă un răsunet voios în inimile spectatorilor. Celebra Déjazet dete semnalul aplaudării din lojă, și toți o imitară, bătând din palme cu entuziasm. Dridri se simțea nebună de bucurie, căci succesul ei era astfel consacrat chiar de la începutul piesei; iar când cortina se coborî, publicul rechemă pe fericita copilă, care se prezentă cu modestie, salută lojile și parterul, zâmbindu-le grațios, și primi un frumos buchet de roze de China aruncat la picioarele ei de însăși Déjazet.“
