Prezență discretă pe scena lumii noastre literare, unde e mare îmbulzeală de veleitari și grafomani, Vasile Igna își scrie și își publică ritmic cărțile, în genuri și registre diferite: liric, epic și eseistic. Periscop este una de poezie, atent gândită și structurată, ce balansează încă din pagina cu motto-uri între două modalități de expresie. Primul motto e din Flaubert, care înțelegea poezia ca pe ceva la fel de précise ca geometria. Al doilea e din „folclor” și se referă la vorbitul în limbi, în sens evanghelic, nu psihiatric.
Parcurgerea cărții și relectura ei confirmă această construcție poetică, și regia însoțitoare, cu două moduri diferite de a articula textele. Pe de o parte, citim versuri mai descriptive, cu un referent pus în evidență, cu o mișcare de panoramare vizuală a unei secțiuni de realitate, cu referințe istorice, culturale, artistice, și cu un limbaj mai „realist”, încărcat uneori cu expresivitatea celui popular și regional. Pe de altă parte, avem situația din Analitica, prima secțiune a cărții (neconvingătoare, după gustul meu): e un lung și încâlcit poem intitulat chiar Vorbitul în limbi, în care apar și versuri mai bune, dar unde imagistica este, vorba autorului, „inflaționistă”. Poemul acesta pare o formă lirică de glosolalie, cu elemente și imagini amestecate haotic și „cu o cocoașă de verbe în spate”, într-un flux continuu de simboluri incongruente, ca într-un talmeș-balmeș post-avangardist. Dacă însă la „miliardarul de imagini” Voronca fluxul poetic avea o unitate stilistică și o tonalitate ce-i dădeau o neașteptată coerență, la Igna paginile ce deschid volumul sunt șarjate și demonstrative, ca și cum poetul și-ar fi spus că poate și el să versifice așa: „Casa în care locuisem era de sticlă/ și fiecare perete purta un alt nume./ Și din când în când pereții se schimbau/ între ei și numele își mai adăuga câte o/ literă câte o silabă câte un semn diacritic./ O dată într-un secol se năștea un alt dicționar./ Prin ale cărui încheieturi se insinua/ când frigul când arșița”. Din fericire, poemul se salvează prin ultima secvență, a cincisprezecea, în care se operează o subtilă modificare de registru, de la unul prețios și emfatic la unul domestic și familiar, cu adâncime pusă în cuvinte simple: „Pisica e trează și toarce/ un caier subțire de parce./ Și din mustățile ei/ se țese un giulgi/ de fulgi/ și de funigei/ peste care zăpada/ crește ca zada/ printre gutui./ Și n-ai cui să-i spui/ nu-i modru s-o schimbi/ porunca/ din drum n-o întoarce/ Pisica/ adoarme și toarce/ se-mburdă pe-o parte/ lasă visul s-o poarte/ vorbește în limbi/ cu sora ei moarte”.
Între vorbitul „în limbi” și decupajul cvasirealist al unor scene pe fundalul unei ruralități esențiale, comutată și aceasta simbolic și arhetipal (Valea, Dealul, Grădina, toate puse cu majusculă, iar prima, recurentă în secțiunile volumului), cel mai bine potențată va fi… o a treia modalitate, dovadă a complexității și rafinamentului unui poet artist. Igna are modele de creatori care îi valorifică propria originalitate, așa cum se întâmpla și cu Nichita Stănescu, care stănescianiza izbitor cu sonurile poeților Văcărești, în volumul În dulcele stil clasic. Liniile de filiație din Periscop duc către poeți moderni și moderniști, în primul rând „oniricul” Dimov și apoi Arghezi, ca „gestionar” al unui eden întrupat la doi pași de noi, contemplând și descriind fascinat tot felul de vietăți desconsiderate în „înalta” poezie. Încă din a doua secțiune a cărții, intitulată ironic Arhitectonica, amprenta dimoviană devine vizibilă. Brumaru e și el pe aproape: „Valea și-a ieșit din țâțână/ de mai bine de-o săptămână./ Mâine voi pune toate cărțile la uscat/ lângă mormântul lui Spirt Împărat/ pe frânghia de rufe din curte/ printre rochii cu poalele scurte./ Diavoli poznași biete suflete rătăcitoare/ se vor așeza la răcoare/ le vor răsfoi cu băgare de seamă/ ca pe niște hârțoage cu foi de aramă/ vor privi de unde vine cuvântul cel mic/ unde ajunge el după ce n-a spus nimic./ Fețele lor au o topografie bizară/ precum fundul de călimară/ din care au evadat doi detectivi/ arțăgoși și vag conspirativi/ precum Euler și Euclid/ cu frunțile fără de rid/ și cu ochii cât boaba de rouă/ acoperiți cu o pieliță nouă/ cu degete factíce dar práctice/ ca niște gălbenușuri de ouă galactice”. Textul poartă titlul, tot ironic, Geometrie: Q.E.D. și în el, ca și în Cartea de vise a lui Dimov, se bat câmpii poetici cu multă grație. Nu e nicio demonstrație aici, cu atât mai puțin încheierea ei, în afară de manifestarea unei libertăți asociative dusă până la ultimele consecințe. Rimele sunt insolite, aproape năstrușnice, și ele dirijează invers „circulația” elementelor verbale puse în joc. Întâi se alege rima, cât mai puțin uzitată („bizară” – „călimară”, „Euclid” – „rid”, „práctice” – „galactice”), după care seria de termeni constituind fiecare vers capătă deopotrivă elasticitate și epicitate. Componenta ludică, evidentă aici, e reversul celei dramatice și tragice, mult estompată în poemele scrise în această manieră. Luxurianța imagistică, invenția susținută de ființe care mișună în toate părțile și obiecte ce par a avea o personalitate a lor, amestecul de realitate familiară și fantezie neîngrădită, suitele de neologisme și neaoșisme, fuziunea dintre starea melancolică a amintirii și prezentul reportajului sui-generis: toate acestea sunt achiziții poetice pe care Igna le ilustrează artistic la cote înalte. Poeme remarcabile și versuri frumoase, care nu transmit vreun „mesaj” înalt, ci sunt puse pe hârtie din pura plăcere a cultivării unui liric ludic, se găsesc la tot pasul în carte.
La fel de importantă este însă influența lui Arghezi (o poezie din Addenda e numită chiar argheziană), pregnantă în poemul ce dă titlul volumului și care deschide secțiunea Consecințele. Dintr-odată, fantezia centrifugală dimoviană, ca principiu generator, se vede înlocuită de o poetizare „strânsă”, în care fațetele realității și cele ale imaginației lirice se suprapun. Dacă, în poemul din care am citat anterior, „Fețele lor au o topografie bizară/ precum fundul de călimară/ din care au evadat doi detectivi/ arțăgoși și vag conspirativi” nu însemna și nu simboliza nimic, aici, dimpotrivă, peisajul cu Vale, Deal, Moara de Vânt, Grădină e o metaforă a condiției umane, desfășurată meticulos, pentru a fi sintetizată în versul final, „prin aburita periscopului lentilă”. Poezia, la nivelul celor argheziene cu care emulează, e o bijuterie: „Într-o margine, poate chiar subpământ/ se aude scârțâind roata Morii de Vânt/ cu paletele jilave/ învârtită de o iapă cu coastele schilave/ dar neîmblânzită și murgă./ Poate că în coșul ei a început să curgă/ o făină de țărână și molii/ încuscrită cu voievozii și sobolii/ ce îngână cu voce tărăgănată/ o fără de cuvinte diată./ Dar de aici, din Vale, nu se aude nimic./ Nici de pe Deal nu se aude./ Soarele e palid și peltic/ zarea ticsită de nori/ e ceas de denie/ și norii te convertesc la surzenie./ Casa-i mai scundă ca gardul Grădinii/ gardul mai jos decât zborul albinii/ capre cu clopoței de lut/ și motani la capăt de rut/ invadează pajiștea și livada/ și ascund în iarbă dovada./ Ziua se agață de orizont/ cu un cârlig bont/ și ademenește după ea lumina/ cu promisiuni și șoapte/ până când se crapă de noapte/ și încep să mijească obraze de iele/ sulemenite ca de sărbătoare cu stele/ pitice și miroazne de spumă lactee/ ca sânul de fecioară a Maicii lui Isus./ Și tot ce se vede de acolo de Sus/ se arată/ din nebăgare de seamă și milă/ prin aburita periscopului lentilă”. Deși finalul este și el puțin demonstrativ, poemul a fost „condus” cu artă printr-o realitate cu halou metafizic, în care semnele transcendenței sunt prefirate peste tot. Nu numai simbolurile acreditate, ce-și poartă majuscula, dar și vietățile „mărunte” (de la albinele care zboară peste gard la caprele și motanii ce „ascund în iarbă dovada”) sunt purtătoare de duh în acest tablou, pe cât de animat, pe atât de spiritualizat.
Periscop e un volum excelent al unui poet rafinat, deopotrivă continuator și inovator liric.