O vizită în interbelic

Transpunîndu-se în mediul presei interbelice, Dan Ciachir dă el însuși dovada unui fler de gazetar. O suculentă înșiruire a unui foarte mare număr de informații selectate din paginile acesteia îi îngăduie a realiza tocmai grație abundenței și varietății lor un tablou unitar, mult elocvent mai cu seamă pentru cei dintre noi care și-au petrecut o mare parte din viață sub regimul comunist. E în fapt o discretă istorie alcătuită dintr-un mozaic de secvențe ce resuscitează un tip de existență, o stare de spirit, o atmosferă, surprinse rapid, ingenios, prin flashuri din toate direcțiile. Un așa-zicînd ziarist al evocării, Dan Ciachir se alătură astfel confraților de odinioară. „Universul“ a fost nu doar primul nostru cotidian modern, fondat în 1884, dar și cel mai longeviv, ducîndu-și existența în condiții de avarie pînă în 1953. „Cuvîntul“, întemeiat în 1924, e legat mai cu seamă de numele lui Nae Ionescu, care „a adus în presă textul scurt, analitic, la obiect, cu fraza sincopată, nervoasă, zvîcnind din numărul mic de cuvinte și din cabrarea punctuației. Tot el a introdus un gen de pamflet la antipodul celui arghezian, cu termeni aseptici, ironici, dozați impecabil și o politețe ironică, «englezească», pe cît de calmă pe atît de necruțătoare“. Nu fără episoade hazlii: „Perpessicius i-a povestit lui Mircea Eliade cum, într-una din zile, cumpărînd de la chioșc ziarul, a găsit acolo un articol pe care știa foarte bine că nu-l scrisese. (…) I-l scrisese Nae Ionescu, care, închis în biroul său, înfruntînd zăpușeala zilelor de vară, scria și articolele altor colaboratori, numai pentru ca ziarul să nu-și întrerupă apariția“. Periodicul în cauză dispunea de un „crainic de reclame“, care, cît îl ținea gura, recomanda publicului printr-o stație de difuzare diverse produse comerciale. Un atare crainic n-a fost altcineva decît atît de gomosul ulterior Eugen Jebeleanu. „Presa de stînga din Sărindar“, „Adevărul“ și „Dimineața“, oferea totuși realizatorilor săi interbelici retribuții considerabile: „Pandrea spune că leafa sa de la «Adevărul» echivala cu cea a trei-patru judecători, salariul lui Tudor-Teodorescu Braniște, coleg și prieten, fiind cu o treime mai mare decît al său. La acea dată, Pandrea nu avea decît 27 de ani. Un salariu uriaș a avut și Mihail Sadoveanu, care a fost la un moment dat director al ambelor ziare“. Ziariștii și scriitorii nu evitau restaurantele din centrul Capitalei, invitați adesea pe spesele lui Victor Eftimiu, răspunzînd printr-o gratitudine variabilă: „Aveau o singură obligație: să iscălească un bon. La sfîrșitul lunii, el făcea plata generală. Mulți confrați uitau să iscălească bonurile, grăbiți să treacă strada la «Cuvîntul», să-l înjure…“. Poftit de Pandrea la un local de pe malul Lacului Herăstrău, Bordei, după un chef nocturn, Cioran s-a aruncat în zori în apa dătătoare de răcoare. Automobilul începe a-i atrage pe oamenii scrisului: „Cel dintîi scriitor român proprietar de automobil a fost Liviu Rebreanu, care nu conducea, avînd șofer. G. Călinescu a condus și el, în tinerețe, un mic Peugeot cumpărat la mîna a treia, iar între poeții cu mașină s-a prenumărat Demostene Botez“. E înregistrat și un precursor al politicii noastre actuale, cea în cap cu d-na Viorica Dăncilă, parlamentarul D. R. Ioanițescu, generos furnizator de perle: „Dragi râmniceni sărați“, „ambele trei chestiuni“, „pieile roșii din Africa“, „mama Eroului Necunoscut“, „originalul manuscrisului“, „albastru ca frunza“, „să cînte muzica a giorno“, „am prezență de spirit, dar nu-mi vine la moment“. Din unghi moral, raporturile scriptorilor erau nu o dată laxe. Belu Silber, care a lansat în 1945 memorabila formulă: „În România, comunismul va însemna I. V. Stalin plus I. L. Caragiale“, fiind implicat în 1931 într-un proces din care l-a salvat Nae Ionescu, și-a atacat dur binefăcătorul într-un articol. Întîlnindu-se cu el la Capșa, Nae Ionescu i-a adresat cuvinte vaticinare, întrucît ulterior a fost condamnat de tovarășii săi de ideologie la 15 ani de închisoare: „Belule, eu te iert, însă n-au să te ierte comuniștii tăi“. Apropiat de Carol II, Cezar Petrescu, care din ianuarie 1938 a diriguit oficiosul carlist „România“, după abdicarea suveranului, nu întîrzie a se disocia de acesta, trimițînd inițial o „jalbă“ spășită noii cîrmuiri legionare, apoi un memoriu lui Antonescu, în care susține că n-a fost niciodată carlist. Gloria unui personaj ajuns la o postură europeană precum Nicolae Titulescu are parte și de energice contestații, dintre care una cu iz beletristic. Aflat în călătorie spre Craiova, în 1936, Constantin Argetoianu este invitat într-un vagon în care se afla și Titulescu. Iată cuvintele sale: „Am găsit pe Titulescu întins pe pat ca o curvă bătrînă, mototolit în trei pijamale din care ieșeau două gheare și un cap arămiu. Ca o țiplă întinsă pe oase, pielea lui moartă de scopit i se colora pe la crestele obrazului, dar nu în roșu, ci în verde. Ieșea din el un miros de rîncezeală și de pansament care se amesteca cu duhoarea celor patru căței care dormeau pe pat în jurul lui“. Să fi avut o altă conotație decît cea cu care ne-a deprins titlul volumului de debut al lui Cioran, Pe culmile disperării? Dan Ciachir crede că da: „În realitate, era o expresie folosită în mod curent în ziarele vremii, despre care vorbim, în rubricile de fapt divers: «Ajuns pe culmile disperării, întrucît nu mai avea nici un leu, X s-a dus la Chitila și s-a aruncat înaintea trenului»“. Pamfletele, picanteriile, excentricitățile, anecdotele abundă în această lume a „libertății de expresie și prosperității“, aflată însă pe buza unui abis, nu o dată incriminată de o seamă de ziariști „de stînga“ ai săi, care ulterior și-au regretat atitudinea: „Zvîrliți de comuniști în închisoare, Petre Pandrea, N. Carandino, Tudor Teodorescu-Braniște, Ion Vinea, Leon Kalustian și-au revizuit radical, retrospectiv și prin comparație, evaluările asupra epocii interbelice“.