Înainte de a fi o pacoste care te omoară, cancerul este un strigoi care te mutilează. E precum un intrus care, intrîndu-ți în trup, începe să nu mai aibă loc de tine, drept care te scoate din conturul propriei ființe. Și astfel ajungi să fii expulzat din carcasa unui corp în care te credeai acasă, căpătînd în schimb statutul de gazdă tolerată, dar o gazdă în care străinul își face mendrele după voie. Închipui- ți-vă o lămîie stoarsă sau o mănușă întoarsă pe dos: cam așa arată spectrul unui canceros în stadiu terminal. O relicvă a cărei față nu mai are fizionomie, o bucată inertă de ceară din care sigiliul spiritului s-a șters.
Cînd pe deasupra cancerul ți se cuibărește direct în creier, întinzîndu-se precum o caracatiță de la un centru nervos la altul, efectele devastării sunt cumplite. Nici măcar nu te poți lăuda că invazia s-a făcut dinspre periferie spre centru, pentru a te îmbăta cu speranța că metastazele vor apărea mai tîrziu. Ești atacat de-a dreptul în empireul zeilor, în buncărul de întreținere a funcțiilor vitale. Un comando care lovește centrul de comandă în spatele liniei de front este o imagine grăitoare în privința cataclismului pe care un cancer cerebral îl poate provoca.
Iată cazul lui Marian Mureșan, un tînăr maramureșan care, la 24 de ani, primește diagnosticul de astrocitom invaziv. Aflat la muncă în Spania cu soția, în ciuda prognosticului rezervat al medicilor, tînărul va lupta nouă ani cu morbul neoplazic, trecînd prin tot ordalițiul pe care îl cere o asemenea încleștare: operații pe creier cu excizia zonelor atinse de tumoare, citostatice, radioterapie, ba chiar acceptarea unui tratament experimental, cu testarea unor medicamente de ultimă generație. Va muri la 33 de ani, în luna mai 2016, la spitalul „San Juan de Dios“ din Zaragoza, o clinică specializată în tratamentul paleativ al bolnavilor incurabili. Lîngă el vor sta soția și fratele, cel de-al doilea ținînd un jurnal în care va nota scrupulos avatarurile patologice prin care va trece.
Rezultatul este o carte cu amănunte crîncene, la capătul căreia îi mulțumești lui Dumnezeu că încă ai privilegiul de a te bucura de o binecuvîntată sănătate. Numai așa îți dai seama că, față de chinurile prin care a trecut fratele lui Vianu Mureșan, micile noastre tribulații zilnice sunt fleacuri infime, zgaibe inofensive în cursul cărora ar trebui să sărim în sus de bucurie pentru cît de îngăduitor ne este destinul. Se adeverește încă o dată că rețeta fericirii stă în compararea cu adevărații suferinzi. Simpla asemuire cu ei ar trebui să ne dea gustul bucuriei perpetue, acea jubilare asiduă pe care ne-o insuflă gîndul că o zi normală, fără prăbușiri morbide, este un dar divin. Numai că o nefastă obnubilare ne face să uităm copca de minune pe care ne stă viața, și în loc să-i prețuim favoarea, o socotim un merit, un fel de prerogativă subînțeleasă care ni se cuvine prin nu știu ce pleașcă a sorții. Iar cînd o pierdem devenim filosofi. Sau, cu vorbele lui Vianu Mureșan, „astfel de clipe de normalitate de care, de fapt, majoritatea oamenilor au parte mereu, dar nu le înțeleg valoarea și se poartă de parcă le-ar fi promise pentru totdeauna. Dacă le-ar înțelege, ar trăi ca îngerii într-un extaz neîntrerupt.” (p. 100).
Trei luni, cît asistă la agonia fratelui, Vianu Mureșan trăiește într-o anormalitate crasă, descriind cu atenție evoluția bolii, a cărei agravare îl preschimbă pe Marian într-o momîie decerebrată. De fapt, adevăratul suferind nu e atît muribundul, care va intra într-o obnubilare benefică, de pe urma căreia nu va mai simți mare lucru din ce i se întîmplă, cît observatorul căruia luciditatea cu care își contemplă ruda îi provoacă „muncile iadului“.
La începul agoniei, Marian nu se mai poate ridica din scaunul cu rotile, dar își păstrează luciditatea, reușind să joace șeptic, să se uite la televizor sau să schimbe cîteva vorbe cu soția. Dar colții astrocitomului îi mușcă din creier, iar Marian își pierde memoria: uită regulile jocului de cărți, la televizor se uită fără să priceapă ce vede, pe apropiați nu-i mai recunoaște. Vianu Mureșan îi descrie pungile și cearcănele feței buhăite, urdorile de pe pleoape, barba înroșită de efectul citostaticelor, horcăitul din timpul somnului. Cuplat la aparatul de oxigen, Marian pierde controlul asupra sfincterelor, trebuind să fie spălat de soție, de frate sau de infirmiere. Cînd sfincterele i se blochează, i se face clismă, fiind trecut pe perfuzie continuă. În greața pe care i-o provoacă excrementele fratelui, Vianu Mureșan vede un test al iubirii față de el. „Nu există test moral mai drastic decît acesta: să nu-ți fie scîrbă de bolnavul scîrnav, care are nevoie să-i schimbi pampersul și să-l speli la fund.” (p. 223). Sonda urinară îi provoacă infecție locală cu prurit dureros, mîncărimea fiind atît de intensă încît pacientul vrea să și-o smulgă, doar supravegherea continuă împiedicîndu-l de la gestul de eliberare. Apar crizele de epilepsie, accesele de panică și, ca un ultim afront adus spiritului, halucinațiile. Muribundul vede în salon un bătrîn, apoi o femeie a cărei înfățișare variază de la „atrăgătoare“ la „hidoasă“. Departe de a cădea în capcana facilă de a lua halucinațiile drept simptome de delir, Vianu Mureșan vede în ele o epifanie al căror adevăr nu poate fi judecat decît din interiorul infernului prin care trece un bolnav. Concluzie: boala înseamnă izbucnirea unui principiu pe care sănătatea l-a ținut ascuns. Despre acel principiu nu se poate vorbi de pe poziția lucidă a insului sănătos, ci numai din starea agonică a spiritului care se desprinde de trup. Dacă muribunzii „văd spirite“ nu e fiindcă li se năzare, ci pentru că agonia le trezește facultăți pe care sănătatea le-a ținut în condiție larvară.
Vianu Mureșan nu e un reporter sec consemnînd placid treptele agoniei, ci un comentator răvășit. Autorul nu doar observă, ci se frămîntă pe seama a ceea ce observă. Iată de ce jurnalul este o meditație răscolitoare despre boală, suferință, iubire, sensul vieții, Dumnezeu. Urmărind convulsiile din pragul morții, Vianu Mureșan își răsucește cuțitul în rană, chinuindu-se metodic precum un adept al autoflagelării. La cîtă durere mustește în paginile volumului, probabil că, dacă aș fi fost în locul autorului, m-aș fi lepădat de Dumnezeu și de toți sfinții, decuplîndu-l pe Marian de la aparate spre a-l lăsa să treacă mai repede în lumea duhurilor. Dar Vianu Mureșan are stofă de misionar iezuit: îndură pînă la capăt spectacolul descompunerii, descriind la milimetru tresăririle finale, gura căscată, gîlgîitul lichidului din plămîni, zbaterile limbii, umflarea pieptului, zvîcnirea capului în mișcări sacadate la fiecare 4-5 secunde. „Nu am văzut niciodată o ființă vie care să poată face acea mișcare zvîcnită din cap, ritmic, la 4-5 secunde o dată, timp de 25 de ore neîntrerupt, vreun sportiv care să poată da cu pumnul, cu piciorul sau cu capul tot la cinci secunde, vreme de 25 de ore fără pauză, oricît de în formă și dopat ar fi fost. Pentru așa ceva ar fi nevoie de un mecanism băgat în priză, alimentat la o sursă externă. Dar o persoană sănătoasă, aflată în cea mai bună condiție fizică, n-ar putea face acea mișcare nici timp de 3 ore, după care de la efort ar leșina. Mă întrebam de unde vine acea forță, acea furie agonică a trupului lui Marian zdrobit de boală și cu funcțiile dezactivate. De unde izvorăște acea putere, parcă blestemată, de-a suferi și a se împotrivi morții? Ce mușchi, ce energie, ce forță poartă în zvîcnetul lui atroce capul lui Marian pe un trup care, de la gît în jos, zăcea inert, hrănit parcă misterios, prin perfuzia cu acul înfipt în vena de la picior, de-o sursă necunoscută?“ (p. 251).
Pacienții care împart același salon îi prilejuiesc lui Vianu Mureșan portrete memorabile, precum bolnavul de cancer pulmonar, fumător înveterat, care nici măcar pe patul de moarte nu poate renunța la gestul himeric de a duce mîna la gură, spre a trage halucinant fumul unei țigări fictive.
Scris cu talent, volumul te întoarce pe dos din cauza supliciului sugerat de cloaca amănuntelor fiziologice. Vianu Mureșan reușește să facă o bolgie din patul zbaterii unui muribund, zugrăvind un iad omenesc încăput într-un salon de spital. O carte cu atmosferă cruntă, la capătul căreia îi mulțumești lui Dumnezeu că nu ai ajuns acolo, în vreme ce pe autor îl lauzi pentru verva, sau mai degrabă pentru puterea sisifică cu care a pus în pagină tabloul unei drame a cărei tensiune, dacă e atît de greu de suportat la lectură, mă întreb cum o fi fost resimțită pe viu.