Pierluigi Cappello (1967-2017) este un poet necunoscut la noi, tradus în premieră absolută de Cătălina Frâncu. Aceeași traducătoare a dăruit publicului român și alți poeți de marcă: Antonia Pozzi, Yves Bonnefoy, Oscar Vladislas de Lubicz Milosz.
Pierluigi Cappello este un friulan născut la Chiusaforte, Italia. Ar fi putut rămâne un anonim printre cei 794.000 de vorbitori ai friulanei dacă nu ar fi avut tăria să convertească drama vieții lui în poezie. La numai 16 ani, un teribil accident de mașină l-a țintuit în scaunul cu rotile. Bucuria vieții lui trăgea să moară, dar chemarea literelor i-a adus un alt fel de lumină, pe care unii ar numi-o fabricată, dar care transpare din texte ca fiind autentică. În orice caz, a fost o alegere. Alegerea unui om de a-și converti destinul.
Începuturile literare ale acestui poet stau sub semnul lui Pasolini și sunt scrise în arabescuri friulane. Apoi, cu o experiență culturală asimilată, Pierluigi a trecut la italiană. Cartea pe care o avem noi, românii, la dispoziție – Niciunde/ Inniò – vorbește despre valoarea unui autor care, pe de o parte, a trăit fulgerător și dureros, dar, pe de altă parte, a fost copleșit cu premii și elogii pentru reușita lui în planul expresiei literare. E mult? E puțin?
Pierluigi Cappello ne introduce într-o lume răsturnată prin violența iubirii; este ca un dans întrerupt. Alteori suflul trist al versurilor dă impresia unei înaintări sufletești chinuite, șchiopătate. Aerul e aspru, de nerespirat, gândurile se opresc în gesturi, ochii sunt de sare „la întoarcere“ (A rămâne). Întoarcerea se lovește de rămânere, registrul e dual, se descompune din interior. Poetica dansului întrerupt sugerează o palimfrazie la fel de bruscată, răsucită spre miezul cuvintelor. Întoarcerea se realizează mereu în jurul unei axe, este o contorsionare în plan fizic și înseamnă inversarea valorilor știute, așezarea lor cu capul în jos, suspendarea de înaltul cerului. Totul îngheață ca o arcană de Tarot ieșită amenințător din mânecă, echilibrul se rupe. Însuși mersul lumii devine un dans întrerupt. Și avem exemple celebre.
Unul este Iacob, strămoșul Israelului, cel al cărui nume e tradus prin „călcâi“ și care s-a născut ținându-se de călcâiul fratelui geamăn, cu scopul de a-l submina. Un alt personaj ar putea fi Oedip cel șchiop. Imediat după naștere, a fost prins de călcâi și atârnat de creanga unui copac. Mai târziu, pe drumul între Delfi și Daulis, tatăl necunoscut, Laios, trece cu trăsura peste piciorul fiului și îl strivește, imprudență pe care o va plăti scump. Nu aș aminti aici de Cenușăreasa dacă ar fi un simplu personaj din universul copiilor, dar știm bine că în jurul ei s-a dezvoltat o întreagă mentalitate. Varianta cea mai veche a basmului datează din secolul al IX-lea și a apărut în China, adică acolo unde înalta societate avea tot felul de obiceiuri bizare, printre care și acela de a bandaja strâns picioarele fetelor, de la vârste fragede, să rămână mici. Într-un fel, pentru a fi prețuite li se cultiva un handicap. Urmând povestea, ne amintim că destinul Cenușăresei se schimbă atunci când își pierde un pantof. Dar ce se întâmplă în acel moment? Din armonios, mersul ei devine un dans dezarticulat, șchiopătează, înaintarea ei este o declarație de nesiguranță, de parcă ar vrea să se întoarcă înapoi. În vechime, dansul, pantomima aveau un rol special în desfășurarea unei ceremonii pentru că amplificau efectul întregului spectacol, făceau mesajul mai puternic și mai ușor de perceput. Șchiopătatul transpune realitatea mesajului inițial într-un registru dual, deci îl subminează din interior, îl pervertește, scizionându-l: îl conduce în același timp spre ascensiune și cădere, spre frumusețe și dezastru. La fel cum se întâmplă în cazul lui Cappello. A participa la dans înseamnă a crea imagini coerente, capabile să argumenteze splendoarea lumii. A șchiopăta înseamnă a te dezice de aceasta, a oscila dramatic, a fi incapabil să te angajezi pe un singur drum. Putem merge departe în felul acesta, dar scopul final rămâne incert sau foarte greu de atins întrucât modalitatea aleasă pentru a-l apropia produce de fapt îndepărtarea. Dacă dansul este clar, previzibil, rotund, șchiopătatul induce imprevizibilitate, ambiguitate, delăsare. Tânăra fată începe să aparțină obscurității și strălucirii în același timp. Ea nu mai este doar din lumea aceasta, ci și din cealaltă. Se produce o răsturnare a viziunii. Postura inversată demască desființarea lumii vechi, schimbarea bruscă a perspectivelor. Este echivalentă cu a deveni conştient de condiţia ta reală, a te sacrifica, a lăsa voinţa divină să se împlinească prin tine. Cineva prins de picior și răsucit este într-un fel spiritualizat, începe să dispară. El e mai singur decât singurătatea însăşi, nu are drept aliat decât un călcâi vulnerabil. Vasile Lovinescu observa că a face lucrurile invers, cum procedează nebunii, a le face pe dos înseamnă de fapt a privi de la înălțime (v. Creangă și creanga de aur).
Această experiență i se oferă lui Pierluigi Cappello la vârsta de 16 ani. El este ca un Făt-Frumos ce-și pierde pantofii. Ar fi putut muri, dar alege să trăiască în poezie. Anastatic, într-o lume inversată. De la înălțimea care i s-a impus, orice gest devine superfluu. Unul singur, încărcat de erotism, se repetă ca o secvență dintr-un film mut: degetele plimbându-se cu aviditate pe piele. În rest, „chiar și cea mai ușoară tresărire a mierlei de dincolo de gard e nemișcare“. În mod ciudat, această încremenire greoaie și contorsionată este singura cale spre imponderabilitate. „Liniștite stau cuvintele mele ca niște bărci în sticlă.“ Pe lângă faptul că imaginea e superbă, reușește să exprime o întoarcere-rămânere transformată într-o stare de serenitate sinonimă cu o transfigurare obținută prin chin. Este o învârtire spre sine ca spre o iubire mai mult imaginată decât trăită, dar asta înseamnă oare că e mai puțin importantă? Ar îndrăzni cineva să o numească un eșec?
Poezia este o luptă pentru cucerirea echilibrului, o schimbare de condiție a banalului, abil introdus în text și mascat de fenomene extraordinare, cum este efortul smulgerii din matca naivă a lucrurilor cunoscute. Intrând în discontinuitate, existența șchiopătează, obișnuitul capătă aura neverosimilului. „Vis, vis în somn,/ lumină a ceea ce nu e/ și voce a ceea ce-a fost,/ mugur negru al nopții// ce promite splendoare,/ pământul făcut din nor,/ norul făcut rădăcină,/ mâna stângă în dreapta,/ vis, totuși, ia-mă, vis,/ clopotniță-n beznă,/ flacără binecuvântată,// declin de poet/ ce promite iubire/ și urlet în urlet și noapte“ (II). Până la urmă, totul încape într-un urlet, inclusiv promisiunea de a iubi, numai că acest urlet are valențe expresioniste, asemănătoare cu cele din litografia lui Käthe Kollwitz, Nie wieder Krieg. Este un urlet care nu se aude, ci te consumă.
Cappello pare să fi crezut că a fi om înseamnă a fi poet, adică a inventa o lume, aceasta fiind expresia maximă a libertății. „Fă-mă curat căci, pentru a înflori/ am devenit/ o ramură fără floare și nici mișcat de vânt n-am fost:/ eliberează tu, Doamne, libertatea mea,/ pune-mi în ochi lumina delicată și aspră a pielii tale de învingător:/ dragostea este când, degetele mele atingându-te, devin vârful alor tale“ (VI).
Dar ce faci când nici om nu poți fi până la capăt? Când simți că-ți lipsește ceva esențial – și nu e vorba nici o clipă de motricitate, ci de plenitudinea sufletului. Negăsirea de sine este un fel de vină tragică. Umbra ta apare în pagini, dar în viața de zi cu zi degeaba umbli înfometat și obosit, că nu o găsești. O soluție ar fi să mandatezi un alter-ego să-ți preia întrebările și să le ducă mai departe în căutarea unor răspunsuri. Așa s-a născut Donzel, personaj promițător, dar versatil și tăcut, aparent dinamic pentru că îl urmează pe poet, totuși lipsit de gesturi. Se strecoară în versurile lui Pierluigi ca o umbră umilă ce mimează autoritatea unei instanțe, ca un martor ocult al desfășurării cuvintelor. Este ca un frate geamăn ce răzbate din întuneric, din „golul țipătului meu“, făcând „un pas înainte/ în a cerului beznă/ iubire strigând“ (XI). Nemișcarea e compensată prin sunet. Întunericul îndrăgostit adoarme.