20 septembrie 2019 – deschiderea ediției a treia a Bienalei Art Encounters, la Timișoara. Locul: Muzeul de Transport Public „Corneliu Miklosi“ – superbă construcție a arhitecturii industriale ce adăpostea cândva depoul de tramvaie al orașului, transformat acum în muzeu. În ampla deschidere a spațiului, peste șinele de tramvai încă vizibile, plutește imensa imagine a unui porumbel ce privește atent, dintr-o parte… . Poziția sa dominatoare devine, dintr-odată, problematică: ce vrea să însemne? Nu e doar simbolul obișnuit al călătoriei, al legăturilor și al zborului ce survolează lumea, cuprinzând-o din înalt. Porumbelul acesta este reflexiv. A abandonat zborul. Stă și parcă gândește, interogând neliniștitor. Artista Agnieszka Polska și-a numit creația The Wayward Pigeon – Porumbelul nesupus. Este imaginea ce o regăsim în toate spațiile expoziționale, unindu-le, „mascota“ Bienalei. Un „personaj“, simbolic, nu doar ca semn grafic al evenimentului, ci și pentru modul în care a fost el conceput la Timișoara.
Asemeni porumbelului mesager imaginat de artistă altfel, ce nu operează mecanic transferul de informații pentru care este antrenat – judecând și acționând responsabil, social și ecologic –, în ediția aceasta a Bienalei statutul artistului și al practicilor la care recurge acesta se modifică. Pe de o parte, artistul nu mai este înaintemergătorul ce devansează mersul lumii, ci este observatorul lucid ce se retrage deoparte și analizează, judecă, pentru ca, apoi, eventual, să se angajeze în soluții care, de cele mai multe ori, se pun stavilă în fața unui mers al lumii aducând mai degrabă a degringoladă, a mișcare haotică, lipsită de echilibru și de etică. Pe de altă parte, practicile de creație propuse de artiști nu mai favorizează obiectul ingenuu, construit pe principii estetice, ci discursul conceptual, profund angajat în conștiința lumii contemporane. Adevărurile îngrijorătoare pe care aparențele realității le ocultează sunt deconspirate de către artiști, iar vizitatorul ce pornește în căutarea delectării estetice, se trezește dintr-odată atras în procesul reflecției asupra lumii în care trăim și în care artistul se inserează responsabil, dubitativ, chestionându-i înțelesurile.
Discursul artistic se constituie, de aceea, în doi timpi: ne întâlnim, întâi, cu o imagine aparent inocentă, frumoasă, iar apoi, citind explicația ce i se alătură, intrăm în stratul următor de semnificație, ce măsoară distanța de sens dintre aparență și adâncimea de dincolo de ea. Gobeleturile [The Goblets] din sticlă ale Annei Graff, bunăoară, frumos expuse pe socluri, în expoziția de la Casa ISHO, ca niște bijuterii sclipitoare, conțin explicația artistei, materiale ale unui număr extins de boli autoimune ale timpului nostru, precum Alzheimer, Parkinson, scleroză multiplă și boala Crohn. Înțelesurile se scindează: frumosul nu atrage, automat, binele ce îl așteptam. O breșă dubitativă se insinuează în lectură, iar vizitatorul relaxat se uită cu mai multă circumspecție la frumosul propus de o societate manipulatorie.
cele patru fotografii ale artistului Trevor Paglen, reprezentând imagini senine, idilice, de pe coasta Statelor Unite și a Franței, cu oameni ce stau la plajă sau înoată, cu lanțuri înverzite de munți ce abia ating marea, mizează pe o subminare a sensurilor aparente ce sunt inculcate în spatele imaginii. Căci exact acest blând peisaj ascunde cea mai perversă formă de îngrădire a umanului: pe dedesubt, traversează cablurile subacvatice ascultate de NSA.
Mediile și materialele se modifică. În definiția lucrării artistei Alma Heikkilä, expuse la Casa ISHO, citim că ea conține „granule de polen, spori fungici, bacterii, miceliu, chisturi, filamente de alge și spori, licheni, insecte și segmentele lor, țesuturi animale și vegetale și alte câteva microorganisme“, artista pledând pentru reconsiderarea ecologiei în societate și a raporturilor dintre cultură, natură, artă și știință.
De aceea, spațiile expoziționale sunt trasee ale interogației, iar arta contemporană deschide un câmp ce se întrețese cu alte arii – ale socialului sau politicului. Problematica vizualului propriu-zis e puțin explorată, regăsind-o ca dominantă în cercetările formale ale artistei Liliana Mercioiu Popa (Casa ISHO). Expozanții înșiși provin din zone de reflecție mult mai largi decât aria vizuală. Pe lângă artiști, întâlnim, spre exemplu, Forensic Architecture (FA), o agenție de cercetare cu sediul la Goldsmiths, Universitatea din Londra. Montajul video, The Long Duration of a Split Second [Lunga Durată a unei Fracțiuni de Secundă], mixează imagini provenind de la surse largi – de la telefoane mobile și înregistrări pe film, la filmări de la Al Jazeera, pentru a realiza investigații spațiale și de media cu referire la încălcările drepturilor omului și la violența politică.
Mizând, alături de imaginea vizuală, pe puterea de impact a discursului conceptual, Bienala și-a propus un larg respiro reflexiv, structurându-se pe interacțiunea dintre artă, ca formă de cunoaștere, cu știința, politica, literatura și filosofia. Forma ce a privilegiat dialogul s-a regăsit chiar în numele Bienalei, Encounters – Întâlniri. Este tema explicit aleasă de curatoarele ediției a treia, Maria Lind (Stockholm / Berlin) și Anca Rujoiu (România / Singapore), ce au imaginat bienala timișoreană sub semnul mișcării unui curent ce străbate, sinuos, straturile vizibilului, apropiindu-le de invizibil, depășind barierele lingvistice, incluzând artă, meșteșug și manualități, sau stimulează activitățile editoriale independente, colecțiile personale și alte forme de auto-organizare.
O provocare curajoasă ce a dat prilej vizitatorilor să fie uimiți, bulversați.