Mai toate revistele literare marchează, acordând spații largi, aniversarea lui Nicolae Manolescu. Câteva exemple: în RAMURI (nr. 11) scriu Gabriela Gheorghișor, Gabriel Coșoveanu și Gabriel Nedelea; în APOSTROF (nr. 11) este reprodus un interviu din 2012 pe care criticul i l-a acordat lui Mihai Dragolea și, de asemenea, semnează articole despre cel sărbătorit Iulian Boldea, Oliviu Crâznic și Cristian Vasile; în numărul dublu 11-12 (iarăși un număr remarcabil!) al revistei NEUMA paginile dedicate criticului literar reunesc foarte multe semnături în texte care se rețin: Gheorghe Grigurcu, Ioan Holban, George Volceanov, Andrei Moldovan, Horia Gârbea, Gellu Dorian, Șerban Tomșa, Dumitru Ungureanu, Menuț Maximinian, George Vulturescu, Andrea H. Hedeș, Liviu Capșa, Dinu Grigorescu, Ioan F. Pop, Ana Dobre, Simona-Grazia Dima, Adrian Costache, Olimpiu Nușfelean, Radu Sergiu Ruba, Florica Bud, Gabriel Burlacu, Vasile Dan, Constantin Cubleșan, Valentin Iacob, Gheorghe Lăzărescu, Răzvan Nicula, Nicolae Bud, Nicoleta Milea; în ORIZONT (nr. 11) grupajul, foarte valoros, îi cuprinde pe Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Vladimir Tismăneanu, Vasile Popovici, Alexandru Oravițan, Mircea Mihăieș, Smaranda Vultur, Alexandru Ruja și Horia-Roman Patapievici, din al cărui eseu admirabil reproducem un mic pasaj: „În cultura noastră, în care direcția e dată de criticii literari, pe cei mari îi recunoaștem anume după acest criteriu, că au fixat direcția. În cei o sută cincizeci de ani de cultură românească modernă, au fost doar trei. Pentru epoca de așezare a societății românești în modernitate, în care corupția venea dinspre falsitatea formelor culturale, criticul literar care a fixat direcția a fost Titu Maiorescu; pentru epoca interbelică și a marii confruntări cu corupția etnicistă și rasistă a culturii, a fost E. Lovinescu; pentru perioada comunistă, cu corupția ei totalitară, a fost Nicolae Manolescu. După 1989, nu mă mai pot pronunța. Am impresia că am intrat într-o epocă în care, pentru prima oară în istorie, cultura nu mai dă direcția societății, iar societatea nu mai recunoaște în cultură referentul și conținutul veritabil al vieții ei istorice.“