S-a născut la 26 martie 1966 la Szőny, Ungaria. În prezent trăieşte la Tatabánya, unde este redactor-şef al revistei „Új Forrás“ (din 2010).
Opere: Daidaloszi napló (Jurnal dedalian, poezii, Editura Tevan, 1992); Jelzések könyve (Cartea semnelor, poezii, Editura Orpeusz, 1996); Miért Szicília (De ce Sicilia, poezii şi eseuri, Caietele Jak, 1998); A lebegés története (Istoria plutirii, ciclu de proze scurte, Editura Platanus, 1998); Az ellenállás formái (Forme de rezistenţă, cicluri de poeme în proză, Editura Kalligram, 2000); A szökés gyakorlása (Exerciţiul evadării, poezii, Editura Kalligram, 2004); Fékezés (Frânare, poezii, Editura Szignatúra Könyvek-Alexandra, 2006); XANTUSiana (roman în versuri, Editura Kalligram, 2007); angyalfogó (cursă pentru îngeri, poezii pentru copii, Editura Koinónia, 2008); Fürdőkádból a tenger (Marea văzută din vană, eseuri, Tiszatáj Könyvek, 2009); Alvó szalmakutyák (Adormiţii câini de paie, poezii, Editura Kalligram, 2010); isten bőre (pielea lui dumnezeu, poezii, Editura Napkút, 2011); naptemplom villanyfényben (biserică solară în lumina becurilor, poezii, Balatonfüred, 2011); Csendes Toll élete (Viaţa lui Pană Liniştită, proză, Editura Kortárs, Budapesta, 2012); Belső árnyék (Umbră interioară, poezii, Editura Kortárs, Budapesta, 2013); Szárnyas csiga (Melc înaripat, poezii, Editura Új Forrás, Tata, 2014); Csendes Toll utazik (Pană Liniştită călătoreşte, proze, Editura Kortárs, Budapesta, 2015); El (Plecare, poezii, Editura Kortárs, Budapesta, 2016); Boldog temető (Cimitir fericit, ciclu de poeme şi proze despre Amrita Sher-Gilr, Editura Kortárs, 2017); Belső angyal (Înger lăuntric, poezii, Editura Kortárs, Budapesta, 2019).
Premii: Marele Premiu Vörösmarty (2000); Premiul Radnóti (2000); Premiul József Attila (2003); Premiul Zelk Zoltán (2005); Premiul Príma (2006); Premiul Arany János (2007); Premiul pentru eseu al revistei „Irodalmi Jelen“ (2009); Premiul Lilla (2010); Premiul Comemorativ S. Quasimodo (2011), Premiul revistei „Szépirodalmi Figyelő“ (2015), Premiul pentru cultură alternativă (2016).
Dragă Attila, când am convenit cadrul acestui interviu, în parte şi raporturile dintre li teraturile română şi maghiară în actualitate, n-am ţinut cont de faptul că cititorii nu te cunosc în aceeaşi măsură cu mine, de aceea trebuie să facem prezentările: cine e deci Jász Attila, laureatul prestigiosului premiu József Attila? Cât de lung a fost drumul care a condus până la cel ce eşti astăzi?
Întru totul îndreptățită observația, de cele mai multe ori neglijăm acest aspect și riscăm să cădem în egotism. Nu mă pot situa foarte precis în prezent, nu mă pot defini tranșant, ceea ce urmează e doar o încercare. În vremea din urmă scriu proză, amestec spontan de ficțiune și realism, de aici știu că în copilărie eram indiscutabil poet, în măsura în care asta înseamnă, desigur, o atitudine, un comportament și sensibilitate. Chiar dacă în vremea aceea nu scriam poezii, îmi percepeam mediul la modul poetic, și cu certitudine universal. Îmi plăcea să fiu singur, să hoinăresc atemporal printre pomii și tufișurile din grădina bunicilor sau să stau cocoțat în vârful vreunui pom și să urmăresc de-acolo alunecarea norilor ori aparițiile insectelor, a fluturilor. Să scuip de sus sâmburii cireșelor. A trecut mult timp, trăiam în liniște, retras, singur, citeam, observam, scriam, de parcă timpul nici n-ar exista. Apoi, într-o bună zi am decis că a sosit momentul să-i arăt lumii unde am ajuns. În scris, desigur. Și chiar dacă n-am ajuns în lumina reflectoarelor, lucrurile au evoluat îmbucurător. Știam că nu lucrez pentru durata clipei, ci pentru totdeauna și că toate acestea nu vor dobândi valabilitate spre exterior ca efect, relativ la creația mea, ci spre interior, prin asta înțelegând acel ceva ce voi lua cu mine cândva, când mă voi elibera de acest nume și de acest corp. Și da, a fost foarte lung drumul care m-a condus până la ziua de azi. De la început și până la mijlocul lui n-a fost ușor, ba chiar dimpotrivă. Dar eram încredințat că asta trebuie să fac, în ciuda oricăror greutăți.
Acesta nu-i decât un punct de plecare, poezie despre copilărie, despre dumnezeiasca existenţă fără de griji a copilului dintotdeauna, despre o vârstă evocată nostalgic, dar nu se putea să scuipi ani la rând sâmburi de cireaşă, nu s-au oprit anotimpurile, au venit toamne şi s-au făcut ierni, trebuia să cobori din pom, trebuia să te duci la şcoală, din astea. Continuă, te rog.
Cum să nu se poată, am învățat rapid să trăiesc la modul absolut introvertit din energia amintirilor depozitate. M-au constrâns circumstanțele, divorțul, certurile, adaptarea la noua familie, altele. Ca introducere, am vrut să spun doar că baza, punctul de plecare li-e dat tuturor în mod simțitor egal, fiecare copilărie e fericită, chiar și în ciuda împrejurărilor exterioare. M-au constrâns la o grămadă de lucruri, balet, gimnastică la sol, care și-au dovedit până la urmă beneficiile, dar pentru mine cel mai important izvor de inspirație l-a reprezentat și atunci, cred, izolarea, însingurarea. La început, școala a fost un chin, am avut probleme serioase, dar până prin clasa a patra am ajuns emerit, pentru că am decis că voi fi. Mai târziu n-am mai fost la fel, pentru că nu învățam din manuale, deși știam numeroase și diverse lucruri, însușite de multe ori greșit din cărți vechi. Eu aveam o orientare predominant realistă, dar mă interesa foarte mult și istoria și uneori mă surprindeam spunând poezii cu voce șoptită, de nimeni auzită. Apoi, spre sfârșitul gimnaziului, m-am întâlnit cu poezia lui József Attila, care a decis totul în locul meu. Și, după multe rătăciri, se pare, am început să tratez la modul serios literatura, după alte căutări care m-au purtat pe la facultatea de chimie, pe terenul de baschet, prin muzica rock. Din urmă mi-e ușor să văd și să constat că toate acestea m-au ajutat să devin cel pe care îl viza întrebarea ta de la început. Am putut deveni astfel un om cu spiritul deschis, interesat nu numai de literatură, ci de ansamblul cultural uman. Pe lângă literatură, arte plastice și muzică, m-au interesat constant filozofia și teologia.
Când ţi-ai dat seama că a scrie în maghiară e egal cu locuirea unei insule, despre care vorbeşti frecvent în poezia ta? A unei insule mici? Şi tocmai asta voiam să te întreb, să-mi spui care au fost primii poeţi care au avut un rol hotărâtor, decisiv în ceea ce ai devenit?
Întotdeauna am avut sentimentul că locuiesc pe o insulă, iar când scriam poezie mi se amplifica și mai mult această senzație straniu-răscolitoare, de aceea nici nu mi se părea chiar atât de îngrozitor, nu mă dispera gândul că a scrie în maghiară e un fel de surghiun voluntar. Iar pe de altă parte, am întâlnit printre locuitori și insulari geniali, și încă destul de mulți în comparație cu cât de mică e insula. Și-i amintesc numai pe doi dintre autorii mei capitali, Pilinszky János și Weöres Sándor, și pe doi dintre morții mei recenți, Borbély Szilárd și Tandori Dezső. Căci ei m-au ajutat foarte mult în această terifiantă însingurare. Datorită limbii. Pentru că înțelegeam clar ce spun. Nu cum am pățit cu Furtuna lui Shakespeare, pe care am început s-o citesc în engleză la vârsta gimnaziului, dar mi-am provocat în vocabularul arhaismelor englezești mai multă pagubă decât beneficii. Dar mi-a facilitat și ocazia de a mă confrunta cu sublimul traducerii, căci am citit în paralel și o traducere a lui Babits, dacă-mi amintesc bine, iar aceea era, în maghiară, marea poezie. Alta a fost însă situația cu Pessoa, pe el l-am citit prima oară în traducerea lui Somlyó György, pe care o revăd cu predilecție și acum, el se apropie cel mai mult de imaginea pe care o am eu despre Pessoa. Pentru că, începând cu anii nouăzeci, numeroși traducători i-au publicat operele, printre ei aflându-se și poeți contemporani iubiți de mine, dar degeaba transmiteau textele o foarte puternică atracție spre un spirit înrudit, nu era pe de-a-ntregul cel ce trăia în mine, imaginea pe care o aveam despre el. Lui Somlyó îi datorez, de altfel, cele mai mari satisfacții, a realizat cele mai intens-inspiratoare traduceri ale tinereții mele, mă refer la volumul intitulat Hallomás (Auzire), antologia noii poezii franceze, post-suprarealiste. Conținând poeziile lui Yves Bonnefoy și Michel Deguy, hotărâtoare pentru mine.
Te rog să-mi spui cum scrii? Câtă „inspiraţie“ şi câtă „transpiraţie“ înseamnă pentru tine actul scrierii?
N-aș subestima acest joc, acestea sunt jocuri letal de grave, aidoma vieții. Cel puțin pentru mine. Metodele de lucru s-au schimbat mult de-a lungul deceniilor. Greutățile au fost create de circumstanțe, însă în același timp mediul, familia mi-au asigurat pacea sufletească necesară. Până copiii au fost mici, cadrul, condițiile de a scrie au fost mult mai constrângătoare. Scriam încet, fragmentat. Dar acum, când am timp, lucrul merge mult mai alert, fără sincope. Nu mă precipit, nu țin cu tot dinadinsul să scriu, o fac numai dacă-i musai. Dacă acel înger lăuntric nu-mi dă pace, îmi arată ce ar trebui să scriu, și-mi dictează. E de parcă aș auzi ceea ce trebuie să scriu. Nu de fiecare dată clar, limpede, de parcă aș suferi de un început de surzenie. De aceea pun deoparte textul închegat în linii mari, apoi îl reiau iar și iarăși, îl mângâi, îl șlefuiesc, până simt că aduce cu ceea ce am auzit. Scrisul n-a însemnat niciodată „transpirație“, cel mult așteptare, până se deschide acea poartă anume. Până lucrurile încep să funcționeze în mine, prin mine. Și, de altfel, asta o pot stimula, în special cu muzică inspiratoare. Alteori cu imagini.
Ce scrii acum? Care sunt cele mai importante proiecte pe care vrei să le realizezi acum? Dar cele de perspectivă?
Mai multe lucruri, simultan, pas cu pas, ca întotdeauna, de altfel, așa cum alunecă melcul spre vârful muntelui Fuji, se mai oprește, își trage sufletul, aruncă o privire împrejur, apoi urcă mai departe. Lucrez în același timp, fragmentat, la lucrări de genuri diferite, când la ce am mai mare tragere de inimă, nu-mi place să forțez scrisul. De câțiva ani buni șlefuiesc o proză memorialistică despre copilărie și indianitate, pe care, încet-încet, o voi încheia, se pare. Am o tovarășă de drum, sora Faustina, împreună cu care călătorim foarte mult, contemplăm lumea și facem continuu note, și treaba aceasta durează de ani de zile, s-a adunat deja o cantitate considerabilă de materiale (poezie, jurnal, poeme în proză), pe acestea aș vrea să le pun în ordine. Sub pseudonimul Pană Liniștită de Pescăruș am scris un ciclu destul de mare de poezii indiene, el n-a scris până acum decât proză. Și acesta așteaptă să fie prelucrat. Și eul poetic propriu hălăduiește din nou în imagini îndrăgite, din poemele acestor aventuri se edifică un labirint care, în vremea din urmă, mă înflăcărează cel mai mult. Acestea vor fi un fel de sinteză a ceea ce am făcut până acum în această direcție, a ceea ce gândesc în legătură cu această temă. În fond, gândesc și scriu în imagini.
Faptul de a fi tradus te determină să depui eforturi pentru a cunoaşte mai bine literatura şi cultura limbii care te-a adoptat?
Întotdeauna m-a incitat literatura celorlalte limbi, am învățat foarte mult din altfelitatea lor. Evident că traducerile reușite m-au acaparat irepresibil. Și universurile înrudite cu al meu. Sigur că în urma traducerii scrierilor proprii se intensifică în mine curiozitatea, atenția, mai ales dacă pot conlucra mai strâns și timp mai îndelungat cu traducătorul. Lucrul acesta are o influență reciprocă, se resimte și în lucrările proprii, cum am spus deja, și de regulă și eu îl urmăresc pe traducător, îl descifrez, sunt curios de ce a ales textele mele. Un traducător bun, care m-a convins deja, mă determină să citesc cu plăcere autori încă necunoscuți pentru mine. Mi se pot dezvălui lumi care pot interfera cu a mea. Sunt și redactor, citesc și din această perspectivă cu mare atenție astfel de apariții. Și am observat că mi se schimbă raportarea la literatura limbii în care mi-au fost traduse scrierile. Nu numai că citesc mai mult și mai interesat, ci și altfel, mai atent, mai aprofundat. Nu-mi stârnește numai curiozitatea, ci ia naștere un fel de înrudire lăuntrică, se inițiază un fel de racordare. Dar lucrul acesta funcționează mai degrabă la nivel subconștient, sau a funcționat, pentru că până la întrebarea ta nu am analizat fenomenul în amănuntele lui.
Cât de bine cunoşti literatura română? Care au fost primele opere cu care te-ai întâlnit, primii scriitori care ţi-au stârnit curiozitatea, ţi-au trezit interesul?
Primii scriitori români cunoscuți n-au fost autori de beletristică, dar au fost hotărâtori pentru mine. În primul rând Mircea Eliade, căruia i-am citit și nuvelele, dar nu acelea m-au influențat cu adevărat, ci eseurile și studiile de istoria culturii și a civilizației scrise într-un limbaj literar impecabil. Următoarele care m-au influențat decisiv au fost aforismele concentrate și eseurile lui Emil Cioran, asta în ciuda faptului că nu sunt o structură pesimistă. Și în fine, o descoperire ulterioară, Andrei Pleșu, cu care sunt înrudit structural și tematic, a lăsat, de asemenea, o urmă foarte adâncă în modul meu de gândire. Marea revelație l-a constituit volumul său Îngerii, apoi a devenit extrem de important și Jurnalul toscan. În tinerețe, în perioada căutării unor universuri înrudite, a dobândirii de certitudini, citeam cu plăcere poemele lui Ion Barbu, pentru că și el gândea structural, fiind și matematician, devenindu-mi și el un exemplu, pentru că și eu am venit în literatură dinspre științele naturale, cu reprezentări asemănătoare în gândire. Mi s-au părut interesante și experimentele de proză postmodernă ale lui Mircea Cărtărescu (și mai cristalizate decât experimentele maghiare) din anii nouăzeci. Dar ceea ce a fost hotărâtor, și a rămas până în zilele noastre, a fost o antologie poetică tipărită în 1997, Fum pe colină. Patru poeți români (Füst a dombról. Négy román költő). Toți patru (Nichita Danilov, Aurel Dumitrașcu, Bogdan Ghiu, Ion Mureșan) sunt tulburători și-ți dau certitudinea că și-au inventat o limbă nouă, căreia i-au spus poezie. Cu imagini aspre, puternice, cu soluții lingvistice inefabile, asociații neașteptate. O alteritate proaspătă și atrăgătoare, mustind de idei înrudite. Prin directețea îndrăzneață, poeziile lui Aurel Dumitrașcu îmi sunt foarte apropiate. Dar am descoperit, ca redactor, și am cerut să fie tradus un poet român, un scriitor contemporan extrem de interesant, Cosmin Perța. În antologiile mai vechi și mai proaspete de poezie română, care-i prezintă pe autorii clasici și pe cei moderni, simt întotdeauna un fel de deschidere, care mie îmi place foarte mult și pentru că ea nu-i este specifică poeziei maghiare.
Voiam să-mi confirmi sau să-mi infirmi senzaţia pe care am avut-o – şi încă o încerc uneori – în legătură cu literatura română din afara graniţelor politice ale limbii, impresia că este greu acceptată şi privită de unii ca de pe Everest. În Ungaria, cât de „maghiară“ e literatura din Transilvania (sau din celelalte provincii în care locuiesc maghiari), cât de acceptată, integrată şi asumată este literatura maghiarilor din exterior?
În prezent, operele născute dincolo de hotarele politice de odinioară le putem privi, cred, fără nici o reticență, ținând cont numai de valoarea lor. În Ungaria ne palce să afirmăm sus și tare că nu există decât o singură literatură maghiară, totalitatea cărților scrise în limba maghiară, dar în realitate nu-i chiar așa. Specificul, excluziunea sunt valabile și astăzi, prin asta înțeleg și sensul bun, și cel rău. Unui tânăr de dincolo de granițe îi va fi mult mai greu să se afirme, cel puțin pentru o vreme, dar partea bună e că are măcar posibilitatea de a o face. Și-i evident că există până-n ziua de azi o literatură specific voivodineană, transilvăneană, a ținutului de sus. Un iz propriu pe care eu, ca redactor, îl iubesc foarte mult. Și aș regreta dacă s-ar pierde, ar dispărea. Din întreg, astăzi literatura transilvăneană mi se pare cea mai viguroasă, semn că își trage seva și din rădăcini comune române și maghiare.
După părerea ta, cât hazard, câtă modă şi politică se află în spatele exportului de cultură, cine decide ce şi când trebuie să se traducă, ce este reprezentativ sau ce ar putea trezi un interes mai pronunţat în noua limbă?
Era cât pe ce să mi-o ia gura pe dinainte și să-mi încep răspunsul cu din păcate. Pentru cum se decid lucrurile, cine și ce trebuie tradus și de ce. Dar eu nu cred în hazard. Cea mai bună dovadă ești chiar tu. Că dincolo de toate acestea, dincolo de vreun fel de interes, ai tradus și ai editat un volum din poezia mea. Cred că, mai devreme sau mai târziu, ceea ce este valoros găsește calea de a ajunge la oameni, chiar și la cei ce visează într-o altă limbă. Există de multe ori lucruri evidente, scrieri care trebuie traduse, dar și altele cu care lucrul acesta se întâmplă numai după decenii. În zilele noastre e la modă ca scriitorii, poeții să se îngrijească de propria traducere, nu o lasă la latitudinea editurilor sau la voia întâmplării, a „conjuncturii“, consideră că-i sigur numai ceea ce iau în propriile mâini și-i dau o finalitate. Dar au existat dintotdeauna autopropuși, genii manageriale. Întrebarea e dacă sunt cu adevărat merituoși sau fac numai presiunile pe care le consideră obligatorii. Dar asta nici n-ar fi o problemă. Acestea sunt vizibile și asemenea acțiuni se întorc ca reacții la adresa celor ce le comit. O întrebare mai captivantă e ce se poate traduce. Ceea ce-i la modă în limba originală poate conta pe un mai mare interes, de regulă, și în alte limbi. Acum nu vorbesc despre poezia contemporană. Are și ea orientări populare, care sunt de succes în felul lor. Dar nu reprezintă poezia actuală valoroasă. Nu există însă o rețetă. Operele bune au nevoie de un fel de ajutor îngeresc, nu de management propriu. Și de credință în operă. În cea proprie și în a Celuilalt. Există liber arbitru, te poți plânge, te poți întrista de ce nu ești tu cel tradus, de ce e altcineva. E posibil orice, în interes propriu îl poți păcăli pe celălalt. Dar fiecare răspunde pentru propriile acțiuni.
Eşti şi conducător de revistă, deci implicat în presa culturală. Care sunt greutăţile pe care le are de înfruntat o astfel de publicaţie în Ungaria? Cum se asigură finanţarea şi continuitatea? Dar editarea de carte şi difuzarea ei?
Au trecut zece ani de când am moștenit scaunul de redactor-șef, dar în cazul meu vorbim numai de titulatură, nu și de scaun, așa cum nu exista nici o redacție și niciun fel de infrastructură materială. Subvenția minimală existentă până atunci, asigurată de județ, a fost eliminată. Așa că a trebuit să încep reconstrucția de la zero, în toate privințele. Intelectual eram pregătit, nu duceam lipsă de idei și nutream tot felul de vise, dar înfăptuirea lor n-a fost deloc simplă. A trebuit să înființez o societate comercială, lucru la care nu mă pricepeam nici eu, nici tinerii redactori strânși în jurul meu. Sediul nostru a rămas până-n ziua de azi casa mea de vacanță de la munte. Și nu consider că ar fi vorba de o situație specială, în prezent toate revistele importante din Ungaria se confruntă cu greutăți materiale. Singurul loc unde se pot accesa bani este Fondul Cultural Național care, în cel mai bun caz, aprobă cel mult jumătate din nevoile financiare, și pe aceia numai la finalul exercițiului bugetar. Cred că faptul este grăitor în sine. Dacă redactarea și editarea de reviste ar depinde numai de aspectele financiare, materiale, n-ar mai apărea nici un număr. În deceniile trecute de la schimbarea de regim a trebuit să învățăm fără întrerupere, pas cu pas, cum să supraviețuim după fiecare an în așa fel încât să ne și realizăm planurile îndrăznețe până la stele. Evident, n-ai voie să renunți, trebuie să vrei cu toată puterea. Dacă cineva obosește, i se sare, pur și simplu, rândul. Nimeni n-o să-i plângă de milă, fiecare se concentrează pe prezent. Viitorul este pe de-a-ntregul incert. Editarea de carte nu mai puțin. Cel puțin pentru editurile mijlocii și mici, cum suntem și noi. Edităm cărți importante și speciale, pe care marile edituri nu le-ar fi acceptat. De aceea, ele nici nu se confruntă cu probleme. Am tipărit cărți reușind să economisim, de ici, de colo, sume minimale. Cum se întrevede acum, pe viitor va trebui să renunțăm la editarea de carte, să ne bucurăm dacă vom reuși să scoatem cumva ediția tipărită a revistei. Și nu-i deloc sigur că-i vom putea plăti pe redactori, autori. Pentru revista on-line nu primim de ani de zile nicio subvenție, asta toată lumea o face gratis. Iar distribuția e o altă artă. Chiar dacă ni se preiau cărțile, nu ajung în librării, cititorii nu au acces la ele, așa că rămân soluțiile alternative. Dar acelea încă trebuie lucrate, perfecționate, bine puse la punct.
Există o întrebare pe care ai fi vrut s-o auzi şi n-am pus-o? Răspunde, te rog, la această întrebare nepusă şi adastă la toate acele lucruri pe care ai mai vrea să le spui despre tine, despre activitatea şi literatura ta, despre aspiraţiile tale şi mediul în care trăieşti.
Bine că n-am încheiat cu întrebarea anterioară, pentru că n-am putut da un răspuns prea optimist. Ceea ce aș mai fi vrut să spun e că nu judec totul numai din perspectivă literară, deși activitatea mi se restrânge la ea. Îmi place să văd lucrurile într-un ansamblu generos, cultural, spiritual, ca să mă pot bucura și de lucrurile cele mai mărunte, de detalii pe care le observ, le descopăr. Pe lângă literatură, foarte importantă e pentru mine muzica, mai ales jazzul, și arta plastică, sunt un iubitor al tablourilor vechi, dar uneori și lucrările contemporane îmi produc emoții puternice. E bine să abordezi temele, motivele îndrăgite din perspective diverse, din unghiuri diferite. Procedez la fel și în cărțile mele. Mă interesează și ce se află dincolo de literatură. E incitant.
Mulţumesc.
Interviu realizat de Kocsis Francisko