Încă un roman excepțional care poartă pecetea lui Gabriel Chifu! În aceeași manieră ca și Punct și de la capăt și Ploaia de trei sute de zile. Putem numi această manieră realism magic: romanul debutează cât se poate de realist, înaintează pas cu pas spre o utopie politică și se încheie aproape mistic. Suspansul e perfect întreținut, iar finalul survine absolut neprevăzut. O întreagă mitologie politică se lasă descifrată pe fondul unui scenariu profund și original. Nu cred că există cititor capabil să ghicească, fie și după ce l-a parcurs aproape în întregime, cum se va sfârși romanul lui Gabriel Chifu. În drum spre Ikaria este unul din cele mai bune romane din proza noastră.
Nicolae Manolescu
Călătorie inițiatică și Judecată de Apoi, sondare a inconștientului și scrutare nemiloasă a instinctualității, romanul lui Gabriel Chifu este și un tratat de taumaturgie. Angrenate într-o cursă disperată pentru a-și salva viețile, personajele sunt expuse primejdiei de a-și pierde sufletele. Supraviețuiesc, ca dintr-o infernală capcană a visceralității, doar cei capabili să-și transcendă precara condiție umană. Învingători sunt disperații uomini finiti, trecuți prin imense suferințe, produsele strălimpezimii ultime, ce balansează primejdios între simplitatea tulburată și sfințenia răscolitoare.
Mircea Mihăieș
În seara aceea, imediat după ce m-am despărțit de domnul Cosma, l-am vizitat pe profesorul Mareș: voiam să-i reamintesc că a doua zi e programată întâlnirea sa cu membrii Comisiei Medicale, nu cumva să uite iarăși. Țineam să verific în ce stare se află. Mi-era teamă că am putea s-o dăm din nou în bară, ca la prima încercare.
De altfel, și cu o seară înainte făcusem același lucru, trecusem pe la dumnealui, mânat de aceeași îngrijorare și mă cam speriase starea în care-l găsisem: una de totală eclipsă a memoriei, absent și rătăcit. Căci, de cum m-a văzut, profesorul m-a salutat nu spunându-mi pe numele mic, așa cum se întâmpla în zilele lui bune, când memoria îi funcționa cum se cade, ci mi s-a adresat cu apelativul domnule. Ceea ce m-a făcut să înțeleg că nu știa exact cu cine are de-a face. Bănuia, probabil, că sunt cineva din personalul hotelului sau al pensiunii unde e găzduit, dar nu era sigur nici unde se află, nici de ce se află în locul acela.
Cu un ton distant, și oarecum poruncitor, mi-a cerut ceva ce m-a intrigat:
– Te rog, domnule, ajută-mă. Aveam niște bani și nu-i mai găsesc. Nu-mi amintesc unde i-am pus.
L-am scrutat cu multă înțelegere, dar și cu o compătimire pe care, din respect pentru el, am încercat să mi-o ascund: trupul lui firav era aproape ruinat, chipul îi arăta mult mai consumat decât în numeroasele fotografii care circulau în spațiul public, iar privirea îi era confuză, pierdută. Era întristător pentru mine să constat cât de tare se degradase fizic acest om strălucit, pe care-l admiram.
– Da, aveam o sumă de bani pentru cheltuieli neprevăzute și nu-mi mai amintesc unde am pus-o! a reluat el, extrem de preocupat și exasperat totodată de această problemă ivită din senin, care acum îi monopoliza atenția și pe care nu reușea s-o rezolve.
Am gândit: A ascuns banii, ce-și închipuie oare, că femeia care face curat în cameră, sau sora Maria, sau chiar eu, mai știi, îi cotrobăim prin lucruri, în absența lui, cu gândul să furăm?!
N-am zis nimic. Am început să caut alături de el. Arăta o mare determinare și o uimitoare migală în această operațiune de scotocire.
Am ridicat covorașul și ne-am uitat sub el, chiar și sub salteaua de la pat am cercetat atent amândoi. Cărțile din raftul de bibliotecă le-am scos una câte una și am controlat ca nu cumva să fie ascunși banii între paginile lor.
După câtva timp, m-am oprit descurajat: poate încurca el lucrurile și nu exista suma aceea de bani, o cheltuise între timp și uitase. N-ar fi fost de mirare. Mă gândeam să abandonez, și m-am așezat pe un scaun, învins. Atunci mi-a căzut privirea pe o cutie de carton de pe dulap, în care-și ținea a doua pereche de pantofi. Cealaltă era la vedere, pe un covoraș de lângă cuier. M-am dus, am luat-o, am deschis-o, și, înăuntru, într-unul dintre pantofii de piele maro, într-un plic făcut sul și prins cu un elastic, care ținea loc de șan, am dat peste banii rătăciți. I-am înmânat domnului Mareș plicul. El a fost foarte încântat, manifestându-și recunoștința față de mine prin gesturi pline de efuziune.
În fine, după acest episod, am găsit prilejul să-i comunic motivul vizitei mele: poimâine urmează să aibă loc discuția lui convenită cu membrii Comisiei.
Profesorul Mareș a confirmat:
– Da, da, a zis el, aparent cu convingere-n glas.
Însă avea un aer atât de încurcat, de zăpăcit, încât am fost sigur că habar n-avea despre ce-i vorbeam. De aceea am încercat să-l ajut cu detalii suplimentare:
– Știți, e acea metodă neconvențională de tratament, terapia prin reamintire, cei doi profesori din Comisia Medicală v-au rugat și ați acceptat să scrieți un mic eseu în care să vă rememorați viața, acele momente pe care le considerați importante. Poimâine dimineața, la ora opt și jumătate sunteți programat dumneavoastră. Am să vin să vă conduc la această consultație…
– A, da, da, desigur! a exclamat domnul Mareș.
Mi-a dat impresia totuși că, prin ce-i spusesem, se lămurise cât de cât.
Ca să mă convingă că, într-adevăr, avea idee despre ce-i vorbisem și, poate, ca să mă recompenseze pentru că-l ajutasem să-și găsească banii, domnul Mareș a rostit pe un ton schimbat, mult mai liniștit, semn că recăpătase măcar parțial controlul, că stăpânea cât de cât situația:
– Da, da, m-am pregătit, am și scris eseul. N-are rost să-ți ascund că memoria a început să-mi joace feste. Ca să-ți dovedesc buna mea intenție, uite, îți arăt…
S-a îndreptat spre măsuță și a luat un caiet, continuând explicațiile:
–… Am caietul ăsta. E pentru memento. M-ajut de el, notez în el diverse lucruri, ca nu cumva să uit ce am de făcut. Așa că am să scriu aici încă o dată: Miercuri, 20 decembrie, ora opt treizeci, întâlnire cu membrii Comisiei Medicale. Voi citi în fața lor însemnările despre viața mea. Așa… Iar acum subliniez totul cu linie dublă, ca să știu că e un eveniment foarte important.
Am zâmbit și i-am mulțumit domnului Mareș. Mă impresiona situația lui dramatică, felul cum se străduia să țină piept acestui asalt al neantului asupra minții lui. Probabil nu avea cum să iasă învingător din lupta asta, degradarea era ireversibilă, Alzheimerul e o boală de neînvins. Treptat, treptat, mintea lui asediată va fi în fața bolii acesteia asemenea unei așezări de la marginea deșertului care sfârșește înghițită de o furtună de nisip uriașă.
Oricum, după întâlnirea cu domnul Mareș aveam emoții. Nu eram deloc sigur că va fi apt, în ziua programată, să se prezinte în fața Comisiei.
De aceea i-am făcut, așa cum am amintit, încă o vizită, chiar în seara dinainte ședinței de terapie. Am avut plăcuta surpriză ca, de data aceasta, să dau peste un cu totul alt om: cu mintea vie, foarte prezent, admirabil, așa cum îl cunoșteam și eu, și toată lumea din aparițiile lui publice din trecut.
M-a și recunoscut din prima clipă:
– Bună seara, Andrei, m-a salutat el cu multă căldură în voce, care mi-a amintit de cel care-mi declarase că are o simpatie deosebită față de mine și ar vrea chiar să mă înfieze într-un fel.
Am respirat ușurat văzând în ce stare bună se afla.
Și-a dat seama ce-mi trecea prin cap, căci a ținut să precizeze, cu autoironie:
– Îmi închipui că erai neliniștit în privința mea, să nu fac vreo nefăcută și să mă găsești iar în starea aceea de zombi, incapabil să discut omenește cu medicii… Slavă Domnului, nu e cazul. Sunt bine, te aștept mâine dimineață, la opt și-un sfert…
Dimineața, când m-am înfățișat la ușa lui, parcă nu mai era într-o condiție fizică și mentală maximă, ca în ajun, totuși, nici nu părea stăpânit de acea eclipsă care-l făcea nefuncțional.
Am pășit în cabinet împreună, la ora stabilită. Aici ne aștepta o surpriză: șeful Comisiei, profesorul Maxim, lipsea. Era prezent, în schimb, doctorul Papadopoulos. După salutul de rigoare, profesorul Mic ne-a explicat cum stau lucrurile:
– Regretabil, dar astăzi domnul profesor Maxim nu va putea lua parte la discuții. Are o migrenă îngrozitoare care l-a țintuit la pat. I s-a mai întâmplat și în alte dăți. Organismul dumnealui nu se acomodează prea bine cu schimbarea condițiilor de mediu, presupusă de această lungă călătorie a noastră până aici, și reacționează așa. Am putea spune că e meteo-sensibil, dar e, de fapt, mai mult decât atât. O să-și revină, însă trebuie să stea liniștit, să se odihnească. Așa încât astăzi, în mod excepțional, veți purta dialogul numai cu mine, domnule profesor Mareș. Asistă și domnul doctor Papadopoulos la consultație și, desigur, e pregătit să ne ajute cu tot ce va fi nevoie.
Pe domnul Mareș anunțul profesorului Mic n-a părut să-l tulbure: nici nu cunoștea felul cum se desfășurau de obicei aceste ședințe de terapie, nici nu dădea impresia că e convins de rostul întâlnirii sale cu medicii. Eu însă, care văzusem ce rol predominant juca șeful Comisiei în derularea consultărilor, am fost mai mult decât contrariat de situație.
După această introducere, profesorul Mic a sorbit încântat o gură de cafea din ceașca pe care o avea în față, pe birou, și a ținut să dea lămuriri, zâmbitor:
– N-am apucat să-mi beau cafeaua de dimineață. E foarte bună. Maria prepară o cafea grecească excelentă. Grecească sau turcească. O, cu caimac…
Mi-a atras atenția verbul folosit de profesorului Mic: „n-am apucat”. Și am observat frapat că deja stăpânea o limbă română foarte nuanțată. De altfel, observasem că și el, și profesorul Maxim, nu știu prin ce metodă, își îmbunătățiseră continuu și rapid cunoștințele lingvistice, în această perioadă. Dacă la început fuseseră stângaci, acum limba română nu mai părea să aibă secrete pentru ei.
– Domnule Petre Mareș, a început, pe un ton binevoitor și extrem de relaxat, uriașul profesor Mic examinarea pacientului, vă rog să primiți felicitările profesorului Maxim și ale mele pentru prețioasa distincție care v-a fost acordată.
– Mulțumesc, mulțumesc, a răspuns domnul Mareș, destul de încurcat, încât nu eram sigur că a priceput la ce distincție se referea profesorul Mic.
Acesta, pentru a risipi orice confuzie, a insistat fixându-mă pe mine, ca și cum anumite informații de maximă importanță, precum aceasta, ar fi fost obligatoriu să ajungă la oricine, deci și la mine.
– Cum, nu știi, Andrei?! Au vuit ziarele și televiziunile. Domnul Mareș a fost recompensat acum o lună cu un premiu foarte valoros și binemeritat: Premiul Cetățeanul European al anului 2017, decernat de Parlamentul European. Pentru contribuția sa excepțională la promovarea valorilor europene.
Nu cunoșteam acest detaliu de curând apărut în biografia profesorului Mareș. Oricum, și cu premiul acela european și fără, domnul Mareș avea toată admirația mea, îl consideram una din puținele personalități publice românești cu adevărat exemplare. Sigur, starea lui de-acum, de accentuată degradare fizică și de declin, de regres intelectual, de epuizare sufletească nu putea fi negată. Dar ea nu-i putea diminua cu niciun chip meritele, demonstrate în timp, prin atâtea acțiuni când se situase, mereu și mereu, de partea bună a baricadei.
Domnul Mareș nu se arăta prea implicat în discuția pe care o începuse expansivul profesor Mic, aducându-i laude. Un altul s-ar fi simțit flatat. El asista oarecum neutru la elogierea sa. Neutru și parcă neatent, parcă ar fi fost vorba despre altcineva. Am bănuit că va intra iarăși într-una din fazele lui de pasivitate și de absență a memoriei.
Profesorul Mic n-a ținut cont de reacția oarecum ciudată a pacientului, ci și-a continuat discursul apologetic pregătit probabil dinainte:
– O, da, această distincție vine să consfințească reușitele unei vieți care, dincolo de realizările profesionale cu totul marcante, a fost dedicată, de mai bine de un deceniu încoace, semenilor săi. Domnul Mareș a fost apărătorul neobosit al tuturor cauzelor drepte din societatea românească, chiar și atunci când erau pierdute, el n-a dat înapoi. Într-adevăr, a fost un edecar devotat și statornic, care s-a încăpățânat să tragă nava greoaie a societății românești spre mal, adică înspre modernizare, respectând principiile statului de drept. Toate aceste fapte ale sale trebuie recunoscute și apreciate.
M-a nedumerit discursul apăsat retoric, până spre bombastic, al profesorului Mic. Avea, observam, cu totul alt stil de a purta audierea, încărcat, cu ghirlande, în comparație cu profesorul Maxim, care era simplu, direct, concis.
M-am uitat la domnul Mareș. Asista indiferent la ce se afirma despre el, zicând din când în când câte un da-da murmurat și convențional, care nu știu ce voia să însemne. Am presupus că deja începuse să pășească spre acea gaură neagră care-i cuprindea periodic mintea.
– Povestiți-ne, de pildă, domnule Mareș, episodul acela, din 2004, când v-ați legat cu lanțuri de gardul Ministerului de Interne ca să forțați eliberarea unui tânăr arestat pe nedrept, care protestase pașnic, dar căruia i se puneau în cârcă o sumedenie de grozăvii. Cu prestigiul dumneavoastră, prin acel gest extrem, ați atras atenția marilor agenții de presă străine și cancelariilor occidentale. S-a creat un caz de notorietate. Vâlva a depășit granițele țării și așa i-ați silit pe guvernanții care se temeau de escaladarea scandalului să-l pună în libertate pe acel tânăr, l-ați salvat pe bietul om nevinovat.
– Da, da, s-a mulțumit să zică domnul Mareș stânjenit și intimidat, parcă nu el făcuse ce ne reamintise profesorul Mic că făcuse sau parcă nu era mare lucru ce făcuse el atunci, demult.
Chiar că are alt stil profesorul Mic în comparație cu șeful Comisiei Medicale, mi-am zis. Nu numai discursul e complet diferit, dar și abordarea. Iată, s-a pregătit temeinic pentru această întâlnire, i-a studiat în amănunt biografia domnului Mareș, ceea ce e posibil și nu e greu, căci domnul Mareș fiind o persoană publică atât de cunoscută există stocate în spațiul virtual o sumedenie de date despre el. Iar acum, în loc să-și desfășoare domnul Mareș firul epic al propriei vieți, îi istorisește biografia, cu competență, el, profesorul Mic, cel care, în mod normal, s-ar cuveni să întrebe și să afle prin întrebări.
– Sau un alt moment care a impresionat pe toată lumea. Greva foamei pe care ați declarat-o la cei 77 de ani ai dumneavoastră, fără să țineți seama de starea de sănătate șubredă pe care o aveați, în noiembrie 2015, în semn de solidarizare cu victimele de la Clubul Colectiv. Atunci v-au urmat alții și alții, iar presiunea publică a fost atât de mare, încât a urnit autoritățile.
– Da, da, trebuia întreprins ceva, a confirmat domnul Mareș cu jumătate de glas, fără aplomb și cu un fel de modestie ce părea autentică, nu jucată.
Profesorul Mic parcă nici n-a auzit replica sfioasă a interlocutorului său. Și-a derulat mai departe, pasional, monologul. Tonul era din ce în ce mai ridicat, aplombul din ce în ce mai mare, iar entuziasmul lui de cronicar față de personajul narațiunii sale ajunsese superlativ:
– Să nu uităm prezența dumneavoastră la toate manifestațiile din Piața Victoriei. Niciodată n-ați lipsit. Mereu v-ați aflat în primele rânduri. Servind drept imbold pentru atâția oameni care cred în șansa țării dumneavoastră. Ați cultivat patriotismul și adevăratele valori fără să vă pese că, personal, veți avea de suferit. Viața dumneavoastră de doisprezece ani încoace se confundă cu această luptă pentru binele public, pentru propășirea țării. O, și avem în minte atâtea și atâtea gesturi extraordinare ale dumneavoastră. Articolele fulminante pe care le-ați scris și în care ați denunțat cu demnitate corupția și mizeriile liderilor politici. Interviurile pe care le-ați dat în importante cotidiane importante din Europa și din Statele Unite și în care ați taxat toate eșuările politicienilor aflați la putere. Repet, cu demnitate. Fără ură, și fără teamă, senin și bine intenționat. Pentru toate acestea, domnule Mareș, vă mărturisesc, vă bucurați de imensa mea prețuire.
Profesorul Mic s-a oprit, ca pentru a-și trage sufletul: tonul său fusese din ce în ce mai avântat, iar ultimele cuvinte sunaseră exagerat, aproape lingușitor. Atâta doar că dezlănțuirea sa oratorică elogiatoare părea să treacă pe lângă urechile celui căruia îi era destinată. Domnul Mareș se arăta indiferent, retras în sine, parcă rătăcit în subteranele umbrite din mintea sa.
Profesorul Mic a tresărit, ca și când și-ar fi dat seama că pierduse din vedere ceva important:
– Vai, scuzați-mă, scuzați-mă. Este greșeala mea. Am vorbit mai mult eu, în loc să vă las pe dumneavoastră. Vă rog, domnule Mareș, aveți cuvântul. Depănați-vă istoria!
Domnul Mareș se pregătea să citească eseul pe care-l avusese drept temă. Dar uriașul bonom iarăși a intervenit, cu un aer jenat, părând dispus să-și toarne cenușă în cap, să ia asupra lui toate vinile pentru diversele neajunsuri care, iată, se iveau în conversație:
– A, iertați-mă, ar fi de preferat nu să citiți textul scris, viața dumneavoastră este cunoscută de mai toată lumea. V-aș fi recunoscător dacă ați pune doar câteva accente. De pildă, ar fi interesant să vă opriți asupra unor momente speciale din copilăria dumneavoastră. Înțelegeți ce fel de momente, din acelea inubliabile, care ne determină apoi întreaga existență și care constituie o sursă uriașă de energie secretă, inefabilă, mai apoi…
Fața domnului Mareș s-a luminat:
– O, da, sunt depuse în mine ca niște artefacte prețioase de aur într-un tezaur multe asemenea momente, indelebile, perpetuu vii. Deși tocmai memoria mi-e amenințată, aceste amintiri din primii ani, din copilărie, stau vii în mintea mea, de neșters. Uite, văd limpede, parcă le-aș avea aievea, acum, în fața ochilor, atâtea scene petrecute în orășelul mic, de pe malul Dunării, unde m-am născut. De pildă, cum mergeam la gară, o construcție de cărămidă aparentă, roșie, cu turle metalice, ca de castel, și așteptam plecarea trenurilor: oameni feluriți cu bagaje atât de numeroase urcau în vagoane grăbiți, veseli sau îngrijorați, locomotiva puternică scotea aburi și șuiera, își punea în mișcare pistoanele argintii și trenul pornea puternic, miraculos, îndreptându-se spre cine știe ce ținuturi îndepărtate și misterioase, locuri despre care mă întrebam dacă voi ajunge vreodată să le văd. Sau îmi aduc aminte precis, de parcă n-au trecut de atunci atâția zeci de ani, cum țineam cârma, cu patinele primite în dar de Crăciun, la bobul uriaș cu care ne dădeam pe strada principală, înghețată și nestrăbătută pe atunci de mașini ca astăzi, iar eu m-am descurcat în misiunea asta de cârmaci și am fost mândru de mine. Sau cum mă duceam cu copiii la scăldat, la Dunăre, pe furiș, căci nu voiam să afle părinții, care nu mi-ar fi dat voie, temându-se că m-aș putea îneca. Iar mai târziu, când am mers vara cu tata și cu fratele meu la plajă, ei au constatat uimiți că, pirpiriu cum eram și atunci ca și acum, la cei opt-nouă ani ai mei, învățasem să înot, eram ca peștele în apă. Sau cum ne jucam în păduricea aceea de pe malul înalt al Dunării, ne strângeam o grămadă de puști și puneam la cale fel de fel de năzbâtii. Iar într-o după-amiază târziu, când soarele asfințea, un băiat a adus un pachet de țigări, da, îmi amintesc, erau țigări Naționale, a scos una, a aprins-o și a început să tragă din ea, înghițind fumul. Se simțea foarte încântat de isprava sa. Curând, i-a întins țigara și celui de lângă el. Acela a luat-a și a tras din ea. Și tot așa, rând pe rând. Eram adunați vreo zece băieți și toți eram excitați, cu convingerea că facem ceva interzis, care ne trecea din rândul puștilor în rândul oamenilor mari. Când a ajuns la mine țigara, am luat-o și am ezitat câteva clipe. Era cât pe-aci să mă las furat de val și să trag și eu din afurisita de țigară, dar îi promisesem mamei mele că eu n-am să fumez. Mi-am amintit de promisiune și m-am ținut de ea: am dat țigara mai departe, fără să o duc la gură. Atunci, m-am comportat corect, n-am povestit nimănui acasă cât de aproape fusesem să calc strâmb. Dar în sinea mea am fost mulțumit de mine, mă comportasem corect. Din păcate, nu totdeauna, mai apoi, am izbutit lucrul ăsta.
– O, da, da, impresionant, impresionant, domnule Mareș! a apreciat profesorul Mic în stilul deja cunoscut: teatral, interjecțional, excesiv de măgulitor cu interlocutorul. Poate, dacă nu vă cer prea mult, veți accepta să întredeschideți ușa și înspre un capitol asupra căruia mulți preferă să păstreze discreția. M-aș bucura dacă ne veți spune câteva cuvinte și despre familia dumneavoastră ori chiar despre iubirile dumneavoastră…
Am observat că domnul Mareș se lăsa prins în joc, nu găsea nimic deplasat în solicitarea insistentă a profesorului Mic de a-și pune sufletul pe masă. Deși n-aș fi bănuit că se va întâmpla așa, în mod ciudat după părerea mea, cam toți pacienții nu refuzaseră ideea, ci consimțiseră, ca și când ar fi fost foarte firească, la această dezvăluire de sine, fără rețineri, fără cenzură, pe care le-o solicitaseră membrii Comisiei Medicale. Se vede că aveau experiență cei doi profesori, de bună seamă mai încercaseră metoda și cu alții, înainte. Știau prea bine că terapia prin reamintire funcționează, fără greș, căci oricine tânjește după atenție și vrea să se afle în centrul unei narațiuni care este tocmai despre propria sa viață, de la un capăt la altul.
– Eu n-am avut nici calități sau atuuri de cuceritor, nici interes, nici pricepere. M-am căsătorit devreme, în anul I, cu o colegă de facultate. Eram niște copii amândoi. Acest mariaj n-a ținut, ne-am despărțit curând. Ea a cerut divorțul. N-am regretat, nu eram potriviți. Am avut și un copil împreună, o fiică. A rămas cu mama ei. Acum trăiește în Noua Zeelandă, s-a stabilit acolo, nu e foarte apropiată de mine. Apoi, marcat de acest eșec în căsnicie, n-am mai îndrăznit să încerc altă relație. Însă, când ajunsesem în anul terminal, am cunoscut-o pe femeia care a jucat un rol extraordinar în viața mea. Și ea era în ultimul an, dar la altă facultate. Mică de statură, ca și mine, mi s-a părut foarte drăguță. Am plăcut-o din prima clipă, dar n-am îndrăznit să mă apropii de ea. Ela, Eleonora o chema. Câteva luni m-am învârtit în jurul ei, fâstâcit, stângaci, copleșit de pasiune, dar incapabil s-o exprim. Până a preluat ea inițiativa. Și de atunci, așa a fost tot timpul, ea a venit lângă mine și a condus în cuplul nostru, s-a aflat mereu în frunte. Ea lua deciziile, eu o urmam cu fidelitate și încredere. Ne-am căsătorit imediat după absolvire și am rămas nedespărțiți până la sfârșitul ei, venit devreme, acum treisprezece ani. De atunci sunt singur. Ela a însemnat un sprijin imens pentru mine. Era pragmatică, rațională, inflexibil devotată. Repet, o ascultam, dintre noi doi ea avea mai totdeauna dreptate, vedea lucrurile mai larg și mai bine decât mine. Ea era motorul, inima casei. Fără ea, mă simt foarte singur. Trăiesc o stranie formă de orfanitate.
Ascultându-l, mi-am amintit că, în urmă cu ceva timp, pe când se afla în crizele sale de memorie, vorbise despre soția lui ca și când ar fi fost încă în viață! Mi-era clar, mecanismele minții lui nu mai funcționau cum trebuie…
– Vai, ce trist, domnule Mareș, ce tristă soartă a avut doamna! Nici nu știți cât regret că ați fost silit să treceți prin încercarea aceasta cumplită a pierderii soției. E o suferință greu de îndurat, care sunt sigur că a lăsat răni adânci în sufletul dumneavoastră, domnule Mareș! s-a lamentat profesorul Mic, exprimându-și sentimentele în chip exagerat și, de aceea, neconvingător pentru mine.
Pacientul și-a înălțat privirea spre prea volubilul profesor, ca și când n-ar fi înțeles ce-i spunea acesta și ar fi făcut eforturi să priceapă.
îndatoritor, profesorul Mic s-a ridicat de pe scaun, a luat de pe birou tăvița cu fursecuri grecești cu ciocolată și dulceață de caise și l-a îndemnat pe domnul Mareș să guste:
– Sunt excelente, proaspete, făcute de Paraschiva, e neîntrecută la bucătărie, l-a asigurat el. A avut grijă să le aducă, special pentru noi, înainte de ședință. E foarte atentă mereu. În fiecare dimineață, ea și sora Maria nu uită să ne servească și cu gustări, dar și cu apă plată și apă minerală, alături de bolul unde cafeaua se păstrează caldă…
Era evident că profesorul Mic căuta să-l copleșească și cu atenția, și cu cumsecădenia sa pe domnul Mareș. Însă nu-mi dădeam seama ce urmărea, la ce folosea tot spectacolul pe care-l desfășura cu atâta risipă de energie.
Ca să scape de insistențele sale, pacientul a întins mâna și a ales o prăjitură. O ținea în mână politicos și stânjenit. Se vedea limpede că n-avea deloc poftă de dulciuri. În cele din urmă, a mușcat jumătate din ea, mestecând totul încet, fără plăcere.
Satisfăcut, profesorul Mic s-a întors la locul său. S-a bâțâit pe scaun, masiv și de aceea caraghios, apoi și-a dres vocea și a vorbit. Am tresărit: dintr-odată, tonul lui era complet schimbat – autoritar și vădit neprietenos.
– Domnule Mareș, cunoașteți, desigur, zicerea aceea: Oamenii nu sunt ceea ce sunt, ci sunt…
Surprinzător, domnul Mareș s-a grăbit să completeze maxima:
– Ci sunt ceea ce par în ochii altora…
Însă profesorul Mic, cu vădit regret, a respins această variantă, clătinând din cap. Atunci, eu, ieșind, poate nesăbuit, din rezerva firească pentru unul ca mine, prezent la acele discuții doar ca personaj secundar, ce trebuie să tacă și să asculte, am intervenit, propunând o altă continuare:
– Oamenii sunt suma faptelor lor…, am rostit precipitat.
– Nu, nu, m-a contrazis și pe mine profesorul, cu severitate. Niciunul dintre dumneavoastră nu are dreptate. Eu vă aduc în atenție o altă formulare. Și anume: Oamenii sunt ceea ce ascund. Așadar, Oamenii nu sunt ceea ce sunt, ci sunt ceea ce ascund…
Mi s-a părut bizară definiția sa. M-a mirat, fiindcă nu înțelegeam de ce o folosește, mai ales în contextul dat, când stătea de vorbă cu un om ireproșabil, de prestigiul domnului Mareș. Profesorul Mic mi-a risipit curând nedumerirea, căci s-a ridicat în picioare și l-a țintuit cu privirea pe pacient, întrebând cu glas tunător și nemilos:
– Și dumneavoastră, domnule Mareș, aveți ceva de ascuns. Ce aveți de ascuns?
Eram șocat de întorsătura pe care o luase brusc convorbirea. În schimb, domnul Mareș n-a părut deloc surprins. Parcă așteptase momentul.
– Am, am ceva…, a confirmat el cu voce stinsă. Aveți dreptate, am ceva de ascuns…
Profesorul s-a așezat, întrucâtva îmblânzit de atitudinea spășită a interlocutorului, și s-a pregătit să asculte.
Domnul Mareș a ezitat, parcă își căuta cuvintele. Apoi a vorbit pe un ton împăcat:
– Ați intuit foarte exact. Există în trecutul meu ceva de care mi-e rușine, un punct foarte întunecat, o mare culpă…
Cuvintele lui m-au făcut să tresar, nu-mi venea să cred că-l aud spunând așa ceva. În schimb, uriașul profesor Mic jubila: pacientul recunoștea, nu-i respingea afirmațiile.
– În urmă cu optsprezece ani s-a-ntâmplat… Eram unul dintre liderii partidului și partidul nostru se afla la guvernare. Aveam alegeri interne în partid. Urma să ne desemnăm președintele. Procedura era clară. Biroul Executiv avea practic decizia, căci alegea dintre platformele candidaților una și o propunea Consiliului și apoi Adunării Generale, care o votau formal. Cine câștiga Biroul, practic avea drumul netezit, câștiga puterea în partid. Eram nouă oameni în Biroul Executiv. Eu, nu tăgăduiesc, aveam o influență considerabilă. Unii mi-au propus să candidez. Nu m-a interesat. În schimb, am susținut pe cineva și cel susținut de mine a câștigat. Am făcut lobby pentru el, i-am dat și votul meu. Lupta a fost strânsă, cinci la patru. A ajuns președinte și imediat prim-ministru. Când l-am susținut, n-am făcut-o din convingere. Nici cu naivitate. Ci am făcut-o din comoditate și din oportunism. Nu-mi era străin faptul că e un tip ahtiat după putere, viclean și fără scrupule. Dar mi-am făcut calculul că, dacă-l sprijin, o să-l îndatorez și o să am un statut confortabil. Așa a fost, am judecat corect, în ceea ce mă privește. Însă m-am înșelat în privința agendei lui politice. Știam că nu va fi în stare de cine știe ce realizări, însă nu am bănuit că va fi într-atât de ticălos: până la căderea lui, s-a comportat dictatorial și a făcut un rău imens țării. Nu, nu pot să mi-o iert, n-am cum. Da, cu mine s-a purtat bine, m-a favorizat. M-a recompensat pentru că-i sprijinisem ascensiunea. Spus pe șleau, m-a plătit, m-a cumpărat. M-a trimis ambasador la Vatican, apoi în Canada. A se observa, sinecuri, dar la distanță de cercul unde se împarte puterea, martorii, cei care cunosc adevărul, trebuie să stea departe, cât mai departe de stăpânul vinovat. Îmi place Canada, liniștea pură, netulburată din ținuturile acelea cu lacuri și păduri virgine. Niagara Falls, Turnul din Toronto și lacul Ontario, Ottawa, Montreal, Quebec, Vancouver. În acest timp, însă, în țară, pe cei care fuseseră contra lui, pe cei care, onești, apărând principiile, i se împotriviseră atunci, în momentul decisiv când eu înclinasem balanța în favoarea lui și-l ajutasem să ajungă în poziția de lider autocratic, pe aceia îi spulberase, îi distrusese. Mizerabil, cu cruzime, fără motiv real și fără judecată. Câtorva, politicieni capabili și care nu greșiseră cu nimic, le frânsese cariera politică, îi dăduse afară din partid. Pe altul, înscenându-i ceva, îl băgase în pușcărie, iar pe contracandidatul său în alegeri îl terminase la propriu, fizic. Acesta murise suspect în casa sa de vacanță de la munte, în urma unei scurgeri de gaze, o defecțiune la centrala termică. Da, acesta a fost bilanțul și, în fond, toată nenorocirea asta, abătută asupra partidului întâi și apoi asupra țării, mi se datora. Trecuseră șase ani de la acel eveniment al alegerii sale, soția mea se stinsese în urmă cu un an, iar eu n-am mai rezistat. Mi-am dat demisia din funcția pe care o dețineam atunci, m-am pensionat, m-am retras și am trecut în tabăra cealaltă. Am ieșit din neutralitatea convenabilă și am început să fac opoziție, să protestez, din convingere, de data asta fără niciun calcul, fără să mai doresc ceva pentru mine, neavând scopuri, interese personale, neurmărind decât adevărul și dreptatea, binele public, interesul colectiv. Am încercat, cum am putut, să mă reabilitez, în ochii mei. Am devenit din acel moment persoana pe care o cunoașteți dumneavoastră astăzi. Dar nu cred că mi-am plătit vina. E o vină care nu poate fi iertată…
Profesorul Mic și-a turnat apă minerală în pahar și a sorbit-o pe nerăsuflate, ca stăpânit de o sete uriașă. Apoi, și-a mai umplut încă o dată paharul și iarăși l-a golit.
Pe mine, mărturisirile celui pe care-l credeam un om exemplar m-au deprimat, nu mă așteptam la asemenea istorii și la această asumare a vinei. Am constatat că-mi treceau prin cap gânduri aiurea: Așadar, domnul Mareș petrecuse câțiva ani în Canada, habar n-am avut, prin acele locuri care mie îmi erau atât de familiare…, mi-am zis și am simțit că mi se face greață. Poate ar fi bine să beau și eu puțină apă, mi-am mai zis. N-am avut vreme să-mi pun în aplicare gândul, că l-am auzit, ca prin vis pe profesorul Mic spunând tunător:
– Așadar, domnule Mareș, toată acțiunea dumneavoastră publică de protest, toată implicarea ca luptător pentru cauzele drepte din societatea românească a ultimului deceniu au fost modalitatea prin care ați vrut, pe cale dictată cumva de subconștientul dumneavoastră, să reechilibrați balanța propriei vieți, să scăpați de sentimentul cumplitei vinovății, atunci când v-ați dat seama ce consecințe grave a avut acea alegere a dumneavoastră.
– Da, într-adevăr, a rostit domnul Mareș extenuat.
– Iar boala, boala dumneavoastră devastatoare, uitarea, deșertul sau întunericul care treptat-treptat vă cuprinde creierul până vă cucerește total, până când nu mai există nimic întreg în memoria dumneavoastră, a fost, tot așa, provocată de subconștientul dumneavoastră ca o formă de apărare. Ați urmărit, în fond, chiar dacă nu erați conștient de asta, să îngropați o dată pentru totdeauna în străfundul minții dumneavoastră acel gest incalificabil pe care l-ați făcut, când ați dat puterea pe mâna unui ticălos…
– Da, da, a încuviințat încă o dată domnul Mareș.
– Numai că, vedeți, există o răzbunare a sorții în toată povestea asta. Uitați aproape totul, încât celor din jur le vine atât de greu să interacționeze, să comunice cu dumneavoastră. Uitați aproape totul, mai puțin un lucru: tocmai acea infamie pe care v-ați dorit s-o uitați. Totul se șterge din mintea dumneavoastră, deocamdată mai pâlpâie amintirile din copilărie, imaginea soției dumnea voastră, dar curând nu veți mai avea trecut și un om fără trecut nu mai există de fapt. Totul se șterge, dispare de-a pururi, numai acea faptă, pe care ați fi dorit-o uitată, nu. Ea crește, și crește, se face tot mai mare în creierul dumneavoastră, parcă ar fi un far luminos care lucește în noapte și pe care, vai, oricât v-ați chinui, nu veți izbuti să-l stingeți niciodată.
– Da, da, a acceptat domnul Mareș cuvintele profesorului Mic care sunaseră, mi se părea evident, ca o sentință definitivă, imposibil de respins.
Acest deznodământ al discuției atât de tulburător m-a făcut, paradoxal, să-mi revin, după ce înainte cu câteva minute simțisem că mi se face rău.
Imediat, l-am zărit pe domnul Mareș alb ca varul la față. S-a clătinat puțin, a dat să se ridice de pe scaun, dar n-a fost în stare. S-a prăbușit pe gresie.
Ne-am repezit la el speriați, și eu, și doctorul Papadopoulos, chiar și profesorul Mic. Am crezut că suferise un atac de cord fatal. Profesorul Mic, enorm, stânjenit de propria corporalitate excesivă, a îngenuncheat și i-a aplicat exercițiul standard de resuscitare. Eu, buimăcit, n-am găsit altceva de făcut decât să sar și să-i torn apă rece peste față.
Din fericire, domnul Mareș a deschis ochii. Nu, nu fusese infarctul de care mă temusem. Și-a revenit. E un fel de a spune că și-a revenit. Căci habar n-avea unde se află și ce e cu el acolo. Am alergat, am adus un cărucior pentru handicapați și astfel l-am transportat până în cameră. L-am ajutat să se îmbrace în pijama și să se urce în pat. Era zâmbitor și foarte recunoscător pentru amabilitatea pe care i-o arătam. Mi se adresa din nou cu apelativul domnule, în loc de Andrei, ceea ce era pentru mine o dovadă că iarăși nu mai știa cine sunt.
După desfășurarea atât neașteptată a consultării sau, cu alt termen, a examinării domnului Mareș, cu deznodământul bulversant și întristător, am fost fără reacție, incapabil să judec lucrurile cu limpezime. M-am retras în camera mea voind să-mi adun gândurile. Aproape fiecare pacient se dovedise a fi altfel decât îl percepeam eu, decât presupusesem, decât îmi imaginasem eu că este. Era evident că, îngăduindu-mi-se să asist la acele consultări sau examinări, luam parte la niște lecții de dezvăluire, de cunoaștere. Cum de fusesem ales pentru rolul acesta de martor, de ucenic care învață? Nu pricepeam.
Mi-am amintit că, încă de la început, asemănasem comportamentul Comisiei Medicale față de pacienți cu comportamentul unui autor față de propriile personaje pe care le mânuiește, despre care știe totul. Dar și cu comportamentul unei instanțe de judecată față de cei aflați în boxa acuzaților. Acum, mai descopeream o posibilă similitudine. Oamenii aceștia în toată firea, pacienții, care se supuneau acestei metode neconvenționale de terapie, prin reamintire, prin rememorarea propriei vieți cu zonele ei umbrite, mi se păreau în fața celor doi membri ai Comisiei aidoma unor elevi în fața unor profesori exigenți, la un examen foarte dificil, cel mai dificil. Examenul propriei lor existențe pe care, cei mai mulți, nu erau pregătiți să-l treacă.
Iarăși am sărit peste masa de prânz. Nu-mi era deloc foame, mă simțeam obosit, stors. Am făcut un duș și m-am vârât sub pătură. Voiam să dorm, să încerc să-mi refac puterile. Și chiar m-a cuprins, repede, un somn de piatră.
(fragment din romanul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Art)