Jurnal de spital

I

29 noiembrie 2013

Branulă înfiptă în dosul palmei. Sondă cu maţ şi pungă de plastic. Banderolă cu numele în jurul încheieturii mâinii drepte. Coleg de cameră din provincie cu poveştile lui şi-ale familiei. Un cer senin de sfârşit de noiembrie şi-un soare cu dinţi. Vestita mâncare bună de aici e mediocră şi chiar proastă uneori. Sau fiind fără sare pare aşa. Dureri şi usturimi insuportabile când urinez prin sondă. Dureri care-mi ritmează ziua şi noaptea. Televizor cu posturi programate aiurea. Telecomandă cu baterii uzate, acționând doar câteva taste. Privesc în gol. Somnolez tot timpul. Gândurile rătăcesc fără să se poată aduna. Ni se dă viaţa neprevăzută a zilelor următoare. Durerile vor (sau nu vor) înceta. Gândurile se vor (sau nu se vor) aduna. Poimâine e 1 decembrie şi repetiţiile pentru defilare au început de azi. Zilele naţionale sunt un fel de ştampile uzate pe pergamentul ascuns al vieţilor noastre. Din punga transparentă perfuzia picură prin branulă în vena mâinii mele stângi. E o cochetărie, pic-pic, cu care sângele meu se mândreşte. În zare un plop desfrunzit prin care se zăreşte prima fereastră aprinsă. Un pătrat mic şi roşcovan iluminând crengi străine.

Suni sora medicală şi aceasta vine să-ţi schimbe pansamentul care s-a îmbibat cu urină şi cheaguri de sânge. Mâinile ei în compania chinuitei mele bărbăţii : un cuplu clorotic, asexuat. Nu vei şti niciodată cum arată mila umană. Şi dacă înainte sau după ea se află sila de trupul precar şi bicisnic. Să-ţi dai trupul pe mâna doctorilor şi sufletul pe mâna Domnului. Lucruri diferite ori asemănătoare ? Tăcerea mea în camera cu două paturi. Tăcerile ce survolează zecile şi zecile de camere de spital. Tăcere umană care-şi aminteşte că a fost mai totdeauna de prisos. Doar oamenii, cu ura lor reciprocă, desfid tăcerea. Parcă stau la o masă plină de prune, într-o grădină. Pot să tac tot atât de convingător ca fiecare prună în parte. Durerea urinei care se scurge prin sondă îmi întrerupe visarea. Păcat.

M-am trezit și eram om din cap până la brâu. De acolo mai jos, pe sub pătură, începea altceva. Cu mâinile pipăiam neîncrezător pătura. Imediat sub coaste, în locul stomacului, pătura masca un balot transversal. În locul unde ar fi trebuit să fie picioarele, pătura învelea două suluri longitudinale, ca acelea care se puneau iarna între ferestrele duble pe vremea când nu se inventase termopanul. Am băgat mâinile pe sub pătură și formele păreau turnate din ceară călduță : erau niște mulaje. Mulajele picioarelor mele erau atât de grele că nu puteam să le urnesc din loc, nici măcar nu puteam să-mi strecor palmele sub ele. Bănuiam că ele se continuă până la ceea ce, nu cu mult timp înainte, fuseseră tălpile mele de carne înzestrate cu libera arcuire a degetelor. Două, trei, poate chiar patru ore de așteptare – și totul a rămas absolut neschimbat. Somnolam. Încercam să îmi calmez neliniștea care mă cuprinsese. Și la un moment dat, țâșnind printre atâtea temeri poate nejustificate, stomacul sub coaste a început parcă să tremure. Scurte și repetate împunsături de ac au transformat în câteva minute ceara mulajului în carne. Simțeam o fâșie din burtă, burta mea proprie, cu o aluniță în partea dreaptă. Simțeam buricul, l-am pipăit pe rând cu toate degetele mâinii drepte. M-am gândit că m-am născut a doua oară. Și coapsele au început să poată oarecum să-și merite numele. Reușeam să-mi strecor încet vârful degetelor sub ele. Mă bucuram de fiecare centimetru câștigat. Palma caldă pipăia șoldul călduț, se plimba prudent înainte și înapoi, cu o bucurie indicibilă. Uimirea unui marțian care se transformă în om n-ar fi fost mai mare. Totuși lentoarea procesului mă descuraja. Nu intuiam un ritm anume. Știam desigur că fiecare organism reacționează în felul lui. N-oi fi eu cel mai tâmpit organism din lume, îmi ziceam. Un doctor, pe care-l întrebasem cât timp va dura, se exprimase descurajant de dur : de la trei ore până la infinit. Resemnarea, spaima volatilă a coletului care eram. Și totuși, tot mai frecvent, surprindeam firimituri de carne umană cum revin din depărtări insondabile și, ca niște roiuri care se unesc între ele, făceau să îmi reînvie, pe rând și cu lentoarea exasperantă a unui film de groază, acele membre cărora parcă le uitasem atât numele, cât și întrebuințarea : pulpe, genunchi, gambe, glezne, tălpi. Câteva ore au trecut : două sau trei. Detaliu important : membrele nu-și căpătaseră întrutotul mobilitatea dinainte, nu-și luaseră complet adio de la propriile mulaje de ceară. Puteam însă să le clintesc din loc, să le târăsc pe cearșaf. Nu atât cât aș fi vrut eu, ci mai degrabă cât le dădea voie un stăpân ezoteric. Iar cu tălpile s-a întâmplat ceva ce, acum abia, la câteva zile după eveniment, îmi pare nostim. Mi s-au dezmorțit întâi, cât de cât, degetele. Din gleznă mișcam tălpile la dreapta și la stânga. Cursa lor era însă mai scurtă și mai lentă decât, să zicem, a ștergătoarelor de parbriz. În fine, totul ar fi mers cum ar fi mers dacă între tălpile picioarelor mele nu s-ar fi aflat un obiect care mă stânjenea. Era ceva inform care nu-mi lăsa degetele să penduleze în voie. Iar când ridicam în sus tălpile, cei câțiva centimetri de care eram capabil, acest obiect le trăgea înapoi cu greutatea lui. Acum câteva ore, când mă învelise cu pătura, o soră medicală își uitase acolo un dosar. Dar știam că și-l recuperase și, oricum, obiectul care-mi cauza neplăceri era mult mai greu decât un dosar de plastic cu câteva foi de hârtie. Frecând între ele labele picioarelor și mișcându-le în toate părțile, ridicând puțin în aer gambele și încrucișându-le, am avut revelația provenienței obiectului : el nu era altceva decât obiectul format din călcâiele picioarelor mele care nu se dezmorțiseră tot atât cât restul tălpii. Am început să mă joc de-a anestezia neterminată : alăturam tălpile și obțineam greutatea călcâielor reunite, depărtam tălpile și de fiecare dintre ele atârnau greutățile propriilor călcâie. O dată, de două ori, de trei ori. Încercam să fac mișcări tot mai diferite, tot mai complexe. Încrucișând gambele, obiectele valsau. Era ca o plutire în imponderabil. Ca o smulgere din spațiu, din timp și din obositoarea carnalitate pământeană.

4 dec. 2013

Astăzi am fost la trei clinici, pentru mine și pentru Gabi. A trebuit să mă scol la șase și jumătate dimineața, să-mi fac toaleta complicată a soldatului lăsat la vatră cu pușcociul drenat de o sondă, să aștept o rudă să mă ducă cu mașina la spitalul Fundeni unde urmează să mi se scoată sonda. Toată operația a durat două secunde. Dar înainte de asta am îndurat coada la singurul lift, la care deja așteptau vreo zece persoane și cele cinci minute cât am stat probabil că numărul lor s-a dublat. În cele din urmă am urcat pe jos până la etajul patru. În fine, fără sondă urinam limpede, am plecat fericit de la spitalul Fundeni. Abia venit acasă, am plecat cu Gabi la clinica ALCOR ca să-și facă ecografia oculară, am stat acolo vreo oră jumătate, apoi ne-am dus alături, la clinica SANADOR ca să-și facă analizele, acolo a mers repede, dar am înghețat în stația de autobuz căci nu venea nici unul, așa că am luat un taxi și odată ajunși acasă eram atât de obosiți că am căzut amândoi pe canapea și ne uitam prostiți pe pereți. N-am scos o vorbă mai mult de-un sfert de oră, nu mai era nimic de spus, nenumărații bolnavi din sălile de așteptare, mutrele lor spășite, resemnate, tăcerile și vorbele lor fără sens, pline de lehamite ne apăsau sufletul, niciodată până acum nu încercasem o asemenea solidarizare tacită cu durerea anonimă a ființei umane, era ca un fel de catharsis, vedeam pereții odăii mele cum se impregnează de toată durerea lumii și puțin a lipsit să nu o iau razna. Mi-am dat seama că trei clinici într-o singură zi era prea mult pentru mine, și-am căutat încet-încet să mă îndepărtez, să uit, m-am dus la computer să-mi citesc mailurile și să le răspund, citeam și răspundeam mecanic până când mi-a venit somnul, m-am dus și m-am culcat, adormind n-am mai știut cine sunt.

5 dec. 2013

Odată cu boala mi se dau și poemele. Scriitura durerilor trupului se înalță în imagine spirituală. Îmi aduc aminte că spuneam într-un poem : „ființa are nevoie de transcendența necazurilor și-a bolii” și asta transcria exact senzația convalescenței de odinioară, nu-mi mai aduc aminte când și ce malversație anume o prilejuise; sau poate fusese un cumul de încercări care-mi modelase instantaneu gândul din plasmă trupească. Poate că n-ar trebui să mă pierd în astfel de considerații : n-am fost închis, bătut, schingiuit. Literatura se face din ce vrea ea, fiecare scriitor o știe. Unicul, originalul este ADN-ul fiecărui artist. Neînsemnătatea cu care slobozi periodic urină vine abia după ce ai cunoscut spasmodicul urinat prin sondă și obligatoriile operații higienice (cremă cu antibiotic, stropit cu beladin, feșe, tampoane etc.) repetate maniacal de fiecare dată când te duci la WC. Abia după ce ai urinat sânge te bucuri că vezi urina îngălbenindu-se. Devii specialist în nuanțele limpezirii urinii și fiecare treaptă cucerită îți aduce, nu știi de ce, aminte de copilărie. Undeva înlăuntrul tău, acolo unde elementele genezei se amestecă încă, puritatea urinii coincide cu spațiul celei mai inocente și mai fericite dintre vârste. M-am sculat din somn ca să scriu acest text. Chemat de mușchiul meu nou, cel ce trebuie format, nici prea leneș, nici prea arțăgos, mă dusesem la baie să urinez căci prinsesem un freamăt oarecare în ghemul moleșit al sexului meu. Cum nici o picătură de sânge nu s-a strecurat pe parcursul întregului jet – vedeam asta și în oglinda vasului de WC – o subită bună dispoziție m-a împins la masa de scris. Splendid. Urinasem bine. Prin propriul meu organ. Meritam o înșiruire de litere. Cele două degete ale mele meritau tastele computerului la care stau acum, orele 04: 16 când, presimt, textul acesta se încheie de la sine. Urină clară, litere citețe, gând coerent : viața este totuși frumoasă.

II

6 dec. 2013

La spitalul oftalmologic. Lume ciotcă, aer clocit, foială interminabilă, nu ai literalmente pe unde să treci, scaune paradite, șontoroage, insuficiente, mai mult de jumătatea oamenilor – destui în vârstă – stau în picioare ore întregi și așteaptă, un copil țipă și râgâie, câțiva cu bandaje la ochi par niște statui uitate prin colțuri la care nou veniții se zgâiesc și-i apucă spaima, uși se trântesc, se stârnește curent, nu există nici un cuier în toate cele două saloane ale fostei case boierești din centrul capitalei, oamenii își țin paltoanele pe unde pot, în brațe, pe pervazul marilor ferestre, o țărancă îmbrăcată în negru vorbește tot timpul singură și, la un moment dat, continuând să stea pe scaun, începe să-și scoată pe rând ciorapii groși, tot negri, cu jartiere, nepăsându-i de nimeni, apoi își scoate șosetele galbene cu care era încălțată pe dedesubt, le pune una într-alta, le rulează meticulos și le bagă într-un buzunar al vestei de lână, după care își pune iarăși ciorapii, între timp, domnul de vizavi de ea se sculase oripilat de spectacol, iar o femeie sfrijită cu ochelari de soare, ce sprijinea un perete, se așezase numaidecât pe scaun, o ambulanță a intrat în viteză în curtea spitalului cu sirena dată la maximum, toată lumea s-a oprit din mișcări, din vorbit, din foșgăit și o clipă a fost ca atunci când se rupe filmul în sala de proiecție, doar tipul cu cojocul de oaie în cap, pus invers, poate că-l supăra lumina, a continuat să sforăie ușurel sub carapacea lui protectoare în timp ce pe o targă a fost adus în grabă un bolnav cu tot capul bandajat și introdus în cabinetul nr. 4 URGENȚE, undeva în fundul sălii a doua, apoi filmul s-a reluat, foșgăielile, murmurele, activitatea de stup uman a revenit parcă mai puternică, megafonul fixat deasupra cabinetului nr. 1 a continuat să strige nume irecognoscibile ca pe peronul unei gări, o scurtă tăcere intervine o clipă după fiecare dintre aceste apeluri, inimile bat năvalnic, chiorii și orbii își încordează auzul și-ncearcă să distingă dacă nu cumva în sunetele gâjâite se ascunde numele lor, căci nu e cazul să-și rateze chemarea, îl taie de pe listă și adio, fericiții care intră pe ușa cabinetului nr. 1 își lasă hainele în grija unui vecin căci în cabinet, se știe, s-a aflat din gură în gură, n-ai unde să le pui, acolo sunt doar un pat, câteva măsuțe cu aparate optice pe ele, trei pacienți sunt introduși concomitent înăuntru, așezați unul lângă altul pe pat și câțiva tineri doctori rezidenți (fete și băieți, al căror număr nu poate fi stabilit, căci ies mereu din cabinet și apoi intră alții), îi așează pe cei trei bolnavi la aparatele pentru măsurători, concomitent celor trei bolnavi li se determină coordonatele oculare, iar apoi, pe singurul panou cu litere și cifre de toate mărimile, trei bețigașe colorate mânuite de trei rezidenți indică celor trei bolnavi rândul pe care trebuie să-l citească, succesiunea bolnavilor este rapidă, bolnavii abia se dezmeticesc, greșesc culoarea lor și silabisesc rândul cuvenit unui vecin, vocile se suprapun, comenzile rezidenților se pierd în abulia din creierul abia văzătorului, peste umăr rezidenții mai și discută de-ale lor, e ziua de 6 decembrie, sfântul Nicolaie, Unde-i cadoul?, stați pe pat domnule, lăsați culoarea bețigașului, priviți în sus, Da’ tortul unde-i?, priviți în jos, Unde-s lumânările?, gata s-a terminat, acum stați pe pat, Lumânările, Aneto!, nu acolo, pe celălalt pat, domnule, iar Dvs. doamnă, da, cea cu rochie roșie, așa, din nou la aparat, bărbia proptită bine, fruntea înainte, priviți drept în mijlocul luminii, Fii atentă, am luat lumânări…, stați liniștită doamnă că terminăm acum, Și pentru unchi-mio, literele, vocile, căldură debordantă, când ieși din cabinetul nr. 1 simți că ai ieșit din infern, rumoarea sălii de așteptare îți pare odihnitoare ca aceea de pe peronul unei gări de munte și-n tine renaște speranța că iată vei lua acceleratul care duce într-o țară unde văzduhul este mai limpede decât aici și chiar și cei cu vederea mai slabă pot face față și se pot bucura de toate cele dimprejurul lor.

Pe la ora zece seara Gabi nu s-a simțit prea bine, avea amețeli, îi era frig, era obosită. Se enervase cred cu câteva ore înainte având impresia că vede tot mai prost cu ochiul stâng. Ca și fluctuațiile urinării, fluctuațiile vederii sunt greu de stabilit într-o perioadă critică. Ne enervăm adesea pentru ceva care mâine se va ameliora. Ne facem griji excesive pentru activitatea unor organe, și chiar acest exces de frământare psihică cauzează bunei funcționări a organelor respective. Ar trebui să lăsăm lucrurile să curgă așa cum fac oamenii la țară : cum o vrea Domnul! Liniștea și împăcarea te ajută să vezi și să urinezi. Gândul blochează; la limită, aș spune că provoacă depuneri pe pereții arterelor care irigă organul. Autosugestia profitabilă, râsul, hazul de necaz, încrederea copilărească în universalitatea miracolului : de ce să nu fiu eu ăla căruia i se întâmplă?… Gândul poate fi întors întru relativizare blândă, netemătoare, cooperantă. Dacă poți face asta ești salvat : știi că ai făcut totul.

Gabi și-a revenit relativ repede, am mâncat de seară, a ascultat puțină muzică de pe un CD, iar apoi a venit în dormitor să-mi spună noapte bună. După operația mea doarme în camera ei, căci eu mă scol des să urinez și nu are sens s-o deranjez. Tocmai stinsesem lumina mare și, în raza veiozei mă ungeam pe picioare cu o cremă refrișantă. Când o văd pe Gabi că vine și se așează lângă mine, pe pat, în semiîntuneric. În acel moment aud un zgomot suspect, crac, și-mi dau seama, cu spaimă, că acolo îmi pusesem cu o clipă înainte ochelarii. Țip : Stai, nu te așeza! În ultimul moment Gabi sare în sus. Nu apucase totuși să se așeze complet, așa că ochelarii nu fuseseră striviți decât parțial. Lentilele nu pățiseră nimic, doar că cele două brațe se încălecaseră cumva și le-am desprins cu greu una dintr-alta. Uite că nu fusese decât o sperietură. Dar Gabi a plecat în odaia ei, lăcrimând. Se simțea vinovată. Cu toate că nu avea nici o vină. M-am dus s-o mângâi, s-o opresc din tendința ei de a se culpabiliza pentru orice fleac. Nu s-a întâmplat nimic, i-am spus. Însă Gabi o ținea pe-a ei, nu vrea să renunțe la auto-culpabilizarea pe care o iubește ca pe-un blazon nobiliar. Are, într-un fel ciudat, dreptate : nu mulți oameni sunt așa. Da, da, eu sunt de vină, că nu văd și fac toate nefăcutele. Apoi a urmat adevărata criză : Nu mă mai suport, nu mai sunt în stare de nimic, nici să gătesc, nici să traduc, fac degeaba umbră pământului… I-am spus: Te rog, revino-ți, nu s-a întâmplat nimic, ochelarii sunt buni, păi prin câte au trecut ei, în fond și eu am stat pe ei, în tren, după ce mă ridicasem să caut ceva în port-bagaj. Gabi asculta mirată, nu știu dacă lucrurile astea erau noi pentru ea, dar simțeam că nu trebuie să mă opresc din povestit. Și pe urmă atunci la Bruxelles, un tânăr poet mi-e martor că mi i-am pierdut în avion și mi-am dat seama când deja coborâsem și eram pe aeroport, nimeni nu credea că-i voi recupera, dar eu m-am dus senin la ghișeul de obiecte pierdute, am explicat ce se întâmplase și după un sfert de oră o drăguță stewardesă mi-i punea nevătămați în palmă, tocul rămăsese în buzunarul hainei mele, l-am scos și am introdus vitalul ustensil personal înăuntru zâmbindu-i bucuros tânărului poet : Vezi, degeaba ai fost neîncrezător, biroul de obiecte pierdute își merită numele. Am adăugat melancolic: Aici, la Bruxelles… Și apoi, îți aduci aminte când i-am scăpat în WC și, numaidecât mi-am învins sila, am băgat mâna și i-am salvat tocmai când, trecuți de pragul vizibilității, o apucaseră în jos pe conductă. Și când i-am uitat la policlinică și după o săptămână, când nu mai speram nimic și-i radiasem din această lume, am primit un telefon că îi găsiseră. Îi adusese o pacientă distrată care-și cerea mii de scuze că abia după atâta timp deșertase complet sacul ei fără fund și-i găsise alături de o rețetă personală pe care o credea pierdută. Eu înșiram lucruri reale și Gabi râdea, râdea și, în plus, se prinsese în joc. Mi-a spus: neapărat să scrii toate astea. Da, i-am răspuns și eu mă gândeam de mult timp. O să fie un text cu titlul „Aminti ­rile, sau memoriile, unor ochelari”. E un titlu frumos, a șoptit soția mea. Se liniștise. S-a culcat mulțumită. M-am dus și eu în dormitor și am început să-mi dau cu cremă pe celălalt picior.

9 dec. 2013

Mi s-a spus că voi avea o convalescență lungă, trebuie să am răbdare, acolo e totuși o rană, organismul își va reveni încet-încet. Așa e, zilnic sunt mici semnale care probează că totul merge spre bine, că uretra se vindecă. Fiecare urinat normal, jet constant, urină limpede, absența usturimii în gland, e o mică solie vestind vindecarea. Noaptea când simt impulsul, mă scol și mă duc la baie, și oricât aș fi de somnoros, aprind lumina și urinez din picioare pentru a studia meticulos caracteristicile emisiei. Câteva astfel de mici bucurii pe noapte mă fac să mă culc la loc satisfăcut și să cad pe dată într-un somn greu de parcă aș fi luat somnifer. Astăzi, după masa de prânz, am avut o mică revenire : pe chilot am observat trei picături sângerii. Însă apoi urina a fost limpede. Și usturimile au fost destul de neînsemnate. Doctorul mi-a spus că vor exista și astfel de faze de aparent regres, să nu mă sperii. Speriat-nesperiat, nu mi-a căzut bine și câteva ore după incident am mers ușor crăcănat. O prostie comportamentală, care nu folosește la nimic. Când stai multe săptămâni în casă urmărindu-ți simptomele bolii te cam țicnești, ești când polițist în misiune, când infractor fofilându-te în toate felurile. Vreau să spun că starea de așteptare tensionată te culpabilizează și te dereglează. Devii un om rătăcind pe un teren minat, capabil de orice tâmpenii. Pe seară m-am speriat rău de tot când am văzut în vasul de WC (de data asta urinasem din poziția șezut) o pată de sânge de mărimea buricului unui deget. După sperietură a urmat nedumerirea: pata de sânge era în mijlocul unui dreptunghi de tifon alb. Abia când mi-am adus aminte că, la baia pe care o făcusem puțin înainte, îmi pipăisem pe spinare, în regiunea mijlocului, tamponul adeziv rămas de la injecția de rahi-anestezie, m-am liniștit. Tamponul nu se dezlipise în timpul băii și apoi uitasem complet de el. Iată-l căzând acum de la sine în vasul de WC. Mi-am zis : a căzut ca o cortină peste episodul convalescenței mele. Mi-am închipuit că vestește completa mea vindecare.

(fragmente)