La umbra hărților în floare

La începutul deceniului trecut, Cornel Ungureanu a auzit, ca mulți alții dintre noi, că, în „imediata noastră apropiere”, se află adevăratul centru al Europei, atât pe axa Est-Vest, cât și pe aceea Nord-Sud. Topografi de bună-credință și geografi serioși, de la Societatea de Geografie din Austro-Ungaria, au ajuns la concluzia, în 1875, că pe dealul Dobăeş, în Maramureşul subcarpatic din partea ucraineană, se află mijlocul distanței dintre Atlantic şi Urali. În consecință, ei au marcat locul respectiv printr-o bornă. Iar o altă măsurătoare ulterioară stabilea că, în Maramureşul românesc, în dreptul localităţii Valea Vişeului, este jumătatea drumului dintre coastele arctice ale Norvegiei şi litoralul sudic al Insulei Creta. Iată cum, în urma acestei reconfigurări geografice, Maramureșul nu mai este locul unde se agață harta României în cui, ci răspântia în care privirea oricui poate aproxima centrul pe harta fizică a Europei.

Neanimat de pulsiuni tracomane care să-l determine să declare că harta fizică este totuna cu harta spirituală și că noi, românii, suntem cel puțin buricul Europei, dacă nu și al planetei întregi, Cornel Ungureanu și-a reorientat, din acel moment „astral”, direcțiile de cercetare. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române (Ed. Paralela 45, 2008, p. 1283), se referă la „linia de partaj” (la niciunul dintre congeneri atât de clar trasată) între scrierile sale de dinainte și de după 1989. Așa s-a întâmplat că, după o asiduă activitate de cronicar literar, desfășurată de-a lungul a peste trei decenii la revista „Orizont”, orizontul de preocupări i s-a deschis lui Cornel Ungureanu aproape exclusiv înspre geografia și istoria literară. Analizând cultura crepusculară a Imperiului austro-ungar și centralitatea spiritului vienez, el a ajuns la concluzia că destinul acestui Centru ar putea fi înţeles mai bine dacă ne vom raporta la dedublarea lui periferială. Aşa a apărut, în 2002, cartea Mitteleuropa periferiilor, care a fost reeditată anul trecut într-o formă revăzută şi adăugită.

Lectura cărții oferă o clară perspectivă celor care vor să înţeleagă geografia culturală, fizionomia şi valorile Europei Centrale din ultima sută și mai bine de ani. Spun aceasta deoarece încă judecăm marele imperiu dunărean ca şi cum o mare parte din țara noastră ar fi dăinuit dintotdeauna în afara granițelor lui. Nu suntem atenți la refacerea cu fidelitate a contextului în care s-au manifestat starea de spirit și opțiunile românilor deveniți în 1919 cetăţeni ai unei ţări reîntregite. Or, citind cartea lui Cornel Ungureanu, ne dăm seama că, despre vechea administrație, foștii supuși imperiali au purtat, în amintirea sau în subconştientul lor, nu numai imagini infernale, ci şi paradiziace, în ciuda oricăror stări conflictuale inerente.

În încercarea de a-și construi și a defini noua identitate în locul celei imperiale, unii dintre ei au deplâns pierderea vechilor valori: „Sunt nume pe care istoria literaturii le va păstra – unii vor deveni personalităţi majore ale culturii de după Unire, alţii vor înviora anecdotica anilor cu gesturi, pagini sau fapte demne de reţinut. Mulţi vor rămâne doar «în provincie», solidari unor amintiri. Alte nume vor fi de folos genealogiştilor; păstrează o nobleţe reală şi aristocraţia locurilor poate fi înţeleasă cum se cuvine prin re-descoperirea lor. Unii sunt cărturari anulaţi de istorie, alţii de noile exigenţe ale scrisului” (p. 220). Autorul este mereu preocupat de modul în care literatura română poate defini Mitteleuropa periferiilor, prin scriitorii ei, mai mult sau mai puţin importanţi (unii contemporani ai noștri incluși la cuprins, îndeosebi maramureșeni, neavând totuși nicio legătură cu spiritul central-european). Mihai Eminescu, Ioan Slavici, George Coșbuc, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga și Emil Cioran sunt numele „imperiale” aparținătoare unei geografii literare în teritoriul căreia s-a pierdut un Centru și s-a regăsit altul.

Cornel Ungureanu este convins că nu se poate înţelege nimic din structura imperială vieneză dacă nu îi studiem marginile, care i-au asigurat Centrului nu numai exercitarea puterii, ci și echilibrul identitar. Anul 1918 îi găsea pe mulţi dintre românii din fostul imperiu atașați sistemului de valori al Europei Centrale. Dar venise vremea ca tot ceea ce însemna participare la viaţa central-europeană să fie ignorat sau uitat, deoarece noua Capitală, Bucureşti, devenită Centru, justifica impunerea altui set de valori pentru construcţia identitară națională. Astfel, majoritatea scriitorilor asimilabili paradigmei central-europene au fost, nu mai puţin, constructori de identitate naţională. Dacă, înainte de Marea Unire, „pentru toţi românii soarele la Bucureşti răsare” era o deviză mobilizatoare, Capitala va anula, după istoricul eveniment, vechiul policentrism al capitalelor din celelalte provincii. Toate aceste centre regionale, asemănătoare parcă unei parcele de floarea-soarelui, fuseseră obișnuite până atunci cu o altă expresie axiomatică, referitoare la dinastia Habsburgilor: „soarele nu apune niciodată pe pământurile lor”. Cred că trebuie să luăm de bună afirmaţia lui Danilo Kis, potrivit căreia „fiecare vede în acest spaţiu ceea ce vrea să vadă”. (p. 14).

În provinciile marginale, unde s-a trăit sub semnul unui intens contact interetnic, sunt descoperite de „geograful literar” timișorean similitudini expresive, determinate de un subconştient imperial, care a stimulat creativitatea tuturor scriitorilor, fie că a fost vorba despre români (bănățeni, ardeleni, maramureșeni, bucovineni), sau de austrieci, maghiari, cehi, slovaci, sârbi, croați, polonezi ș.a. În anul Centenarului Marii Uniri, Cornel Ungureanu a readus în centrul atenției, odată cu ediția a doua, revăzută și adăugită, a cărții Mitteleuropa periferiilor, un concept pus atâta timp sub semnul restrictiv al revizionismului pangerman, dar revigorat de Milan Kundera prin cunoscuta carte Tragedia Europei Centrale.