Până astăzi, Ioan Petru Culianu rămâne captivul unei înțelegeri aproximative. Cum-necum, el a fost expediat într-o zonă gri în care, din câte îmi dau seama, fiecare disciplină și-l pasează. Literatura – filosofiei, filosofia – științei, știința – literaturii și așa mai departe. Ezitante, niciuna nu și-l asumă până la capăt. Gândiți-vă numai la literatura lui și ecourile receptării. Cine i-a citit opera științifică și filosofică i-a ignorat sau minimalizat literatura, iar cei care-au interpretat literatura lui nu s-au aventurat în celelalte zone. Mișcându-se între istoria religiilor și științe cu egală dezinvoltură, Culianu și-a câștigat un fel de celebritate postumă prin imposibilitatea cuprinderii de către cercetători. Semn că le alunecă printre plasele gândirii.
Totuși, se cuvine un elogiu lui Sorin Antohi, dedicatul îngrijitor al edițiilor apărute până acum în seria de autor. Lui i se adaugă H. R. Patapievici, autorul unui eseu monografic valoros. Puțină lume mai știe că, în febra recuperărilor postrevoluționare, cărțile lui Culianu s-au vândut în sute de mii de exemplare, și, cum afirmă S. Antohi, s-a creat un adevărat cult pentru Culianu. În orice caz, artificiile s-au stins în urmă cu un deceniu, iar opera cercetătorului român am impresia că supraviețuiește doar în interesul unei categorii de umaniști. Să fi rămas Culianu un autor pentru elite?
Într-un fel, e și firesc. Iar literatura lui s-a blocat într-un soi de inaccesibilitate, de imobilitate la alternanțe, din pricini amintite mai devreme. Editarea seriei de autor n-a adus monografii consistente, nici n-a pus sub semnul întrebării criteriile stabilite de analizele primare. Nădăjduiesc că, după încheierea goanei după subiecte artificiale, întoarcerea la valorile acceptate, dar neasumate să se reia; cine știe dacă nu cumva așa funcționează firescul prezentului.
În România, Culianu era un mistic fără acces la misticism, rătăcind tot mai abrupt în ocultism – fără șansa aprofundării. Refuzând înregimentarea politică, după interdicția de publicare și marginalizarea din țară, debutează un exil ce-i va fi deopotrivă insulă a fericiților și infern. El a rămas adeptul melancoliei în tradiția evului mediu, înțeleasă ca stare metafizică a celui ce se simte exilat pe pământ. Dar la 22 de ani nu e defel un inocent. Pricepe că libertatea din țară, indiferent de micile forme de opoziție, fie și interioare, țin mai degrabă de acceptul Puterii, care niciodată nu dă greș. Trăind libertatea ca simulacru, el imagina, până la sfârșitul vieții, să mute frontierele dintre religie, filosofie și știință, antrenat în căutarea unui adevăr totalizator. Finalul tragic lasă posterității imaginea unui savant dispărut taman când se apropiase mai mult de esența jocului – prin care el înțelegea cunoașterea.
Fără a fi devenit în sens concret un mistagog, Culianu nici n-a fost departe. Jocul serios (Iocari serio) prin care spera să explice creația ludic („Numai printr-un joc se poate interpreta jocul interpretărilor. Hermeneutica este o Artă” – nota el în Iocari serio), indica, de fapt, Arta pricepută în sens de magie renascentistă. Deloc întâmplător, în romanul Tozgrec construiește o parabolă a manipulării ghidată de o astfel de perspectivă.
Reeditată abia acum, după 17 ani, Jocurile minții adună o parte dintre studiile și articolele teoretice ale lui Culianu sub grija lui Sorin Antohi, care semnează și o veritabilă micro-monografie drept studiu introductiv. E dificil să consemnăm ceva în plus față de eruditele clarificări ale lui Sorin Antohi. Totuși, pentru filologi, câteva introduceri se pot face, mai pe înțelesul profanilor. Studiile de istoria ideilor, teoria culturii și epistemologie sunt și ceva mai familiare literaților. Avem în Jocurile minții, cum ne încredințează prefațatorul, laboratorul lui Culianu. Să remarcăm faptul că tânărul Culianu face totul pentru a se sincroniza cu maestrul său, Mircea Eliade. În acest sens, îl amendează pe Freud și devine de timpuriu adeptul fenomenologiei; încă de la 26 de ani, cum reiese din Freud-Jung-Wittgenstein, el se distanțează precaut de Eliade, refuzând să asimileze arhetipul cu metafizica. De fapt, se observă cum tânărul savant alcătuiește portretul robot al unei ființe perfecționate. În prima parte a studiului, Culianu scrie ca și cum ar medita asupra însemnărilor din Freud. Dacă acesta îl plictisește prin lipsa de soluții, apreciază la Jung redimensionarea religiei în civilizație, cu noi perspective. Mai mult decât atât, interesează întoarcerea conștiinței la interioritatea umană.
Exaltat, Culianu nu e interesat de stil, nici nu construiește înstăpânit demonstrația. Dimpotrivă; e impetuos, gata să spargă în capul lui Freud verdictele anacronice. De aceea, nu e atent la inadvertențele stilistice. El vede numai jocul ideilor. Și, adesea, limbajul îl trădează. Sclipitor în cunoștințe, vulnerabil în asamblarea lor.
În Jocurile minții, Culianu e un răzvrătit care-și face loc, cu frumoasă violență, la masa intelectualilor aplicați. Impudic cu ideile grele, revendicând cu seriozitate brută idei seducătoare, dar muribunde, Ioan Petru Culianu arată ca un specialist ajuns fără invitație la consfătuirea experților. Când ceilalți se așază la masa rotundă, ia cuvântul cu barbaria specifică tinerilor geniali. Și-i câștigă repede. Frauduloasa prezență din mijlocul lor prezintă un cărturar travestit într-un catilinar metodic. Poliglotul român recidivează în toate textele din Jocurile minții, indiferent de lungimea lor. Imprudent cu toți, prudent numai față de Eliade.
Foarte intrigant este Mitul Sophiei și originile feminismului. Pentru că autorul nu mai pare atât de preocupat de evoluția gândirii psihologice și filosofice și mai mult de modelul gnostic. Trece prin sistemele lui Valentin, Irineu și Hipolit pentru a plonja în interpretări sofisticate; Culianu decide că vina Sophiei poate fi socotită o revoltă a feminismului, iar alături de Muso Koroni, alcătuiesc niște „tricksteri feminini”. În continuarea ideilor de aici se înscrie și Vrăjitoarea la ananghie, textul splendid al unei conferințe americane, despre cât de primejdioasă este, în final, influența „inconștientă” a miturilor cotidiene, folosite de cercetători drept focare de dezbatere.
Cât se poate de lucid consemnează distanțarea lui Eliade de epistemologia progresului cumulativ (Avers și revers în istorie) și reabilitează pe Duerr, exclus prea devreme din loja selectă a comunității științifice. Încântarea filologilor se produce la studiul despre Faust. „Nu există un mit al lui Faust care poate fi descris: dar există o voință de a face din povestirea faustică un mit, o intrigă recurentă care, în ciuda mesajelor complet divergente pe care le poartă, este menită să arate că există continuitate în lume”; de la Luther și Melanchthon, antropologul strânge dovezi despre Simon din Samaria și alte ipostazieri culturale ale mitului, demontând credința că omul occidental este „mai” faustic decât ceilalți. Mișcarea dinamică a ideilor din Apus, cu urgența lor neliniștitoare, îl provoacă. În tot, de la învăluirea argumentelor la stabilirea tonalităților, fuziunea imperativelor sau felul cum alege să-și exprime desfătarea, discursul lui Culianu e adânc înrădăcinat într-o, să-i zicem, tradiție pe care încă și-o construiește.
Întotdeauna Culianu mută instanțele și demonstrează cu surprinzătoare vitalitate intelectuală. Rând pe rând, textele prezente aici – fie că datează din perioadele italiană, americană sau olandeză – arată și altceva: un cărturar ambițios, dar mai ales eliberat de sentimentul fatalității. Nu-i exagerare să spunem că orbitor în aceste texte nu e miezul ideilor în sine, cât teribilismul responsabil al lui Culianu. Bucuria acumulării și extazul exprimării libere. Abrutizat și istovit în captivitatea totalitară, savantul român e intolerant cu tradiția Occidentului, refuzând orice se aseamănă cu un orizont închis. Scriitorul se afirmă punând presiune pe propria capacitate de-a fi devotat proiectului unei supraculturi individualizate.
Strânse laolaltă, disproporționate, deci, textele din Jocurile minții pot fi citite ca o foarte utilă introducere în lumea gândirii lui Culianu. Cu voluptate erudită, în toate caută nu diferența specifică, ci întâietatea demonstrației unei rațiuni interioare, căreia antecedentele i-au fost interzise.