Este atât de dens acest roman al lui Brautigan – Căderea unui sombrero – încât la prima citire e dificil să discerni – fie și într-o cheie maniheistă – între trecut-prezent, realism-absurd, parodie-dramă, pacifism-violență, oportunism-meritocrație, anarhie-ordine. Cartea este o satiră, la limitele distopiei, neocolită de accente ludice – de altfel, autorul este onest de la primele pagini – „nu există niciun motiv ca un sombrero să cadă din cer“ – iar în pofida faptului că în scrisul său nu există manifestări golite de esență și nici o previzibilitate a acțiunii, nu putem înainta premisa că urmărește un efect șoc al prozei. La drept vorbind, nu își propune nici măcar realism și obiectivitate în acest plan al căderii pălăriei, deși totul este proiectat într-un timp precizabil (Arizona anilor 1970, la 7 ani după Woodstock, la abia un an după încheierea războiului din Vietnam, într-o America destul de violentă, într-o societate cu mentalități polarizate) iar întâmplările par schițate din exterior, fără vreo implicare directă. Uneori, ai chiar senzația că povestea se scrie independent, în genul unei parodii, pentru că așa trebuia, într-un ritm când precipitat, când marcat de lungi pauze de respiro, iar permanentul dozaj de realism și neverosimil nu deranjează deloc, dimpotrivă, incită cititorul. Posibil ca una dintre perspectivele de interpretare să țină de faptul că romanul îi este dedicat autorului japonez Junichiro Tanizaki, întrucât abundă în simboluri gen origami, femeie niponă, păr lung și negru, Kyoto – iar toată frazarea scurtă, percutantă, cu efect de ecou și tot acest joc continuu cu timpul îi conferă o respirație de haiku postmodern.
Romanul este construit pe două planuri, pe care scriitorul le alternează magistral (chiar personajul narator admite că uneori „mintea lui se afla simultan în trecut, prezent și viitor“) – pe de o parte, există finalul unei povești de dragoste între un umorist din San Francisco și frumoasa Yukiko, o japoneză care „era foarte inteligentă“ „citea Proust“, „avea degete lungi“ și „ un râs frumos ce suna ca apa de ploaie izbindu-se de petalele unor narcise de argint“, iar pe de altă parte există povestea referitoare la sombrero pe care personajul o începe cândva dar o abandonează. Povestea este aruncată în coș, unde se scrie în timp ce scriitorul este chinuit de angoasele geloziei: oare iubita japoneză doarme singură? „A rupt bucata de hârtie care avea scris pe ea tot ce ați citit până acum despre sombrero. A rupt-o maniacal, cu atenție, în multe, multe bucăți pe care pe urmă le-a împrăștiat pe podea. (…) Cu cine se culca ea? S-a întrebat în timp ce ochii zvâcneau de la lacrimile care se înghesuiau să izbucnească, una înaintea alteia, într-o cursă nebună în josul obrajilor“ Paradoxal însă – și aici autorul intervine cu un pretext onorabil al aventurii sale literare, lăsând pur și simplu romanul să se scrie și exonerându-se elegant de toată această parodie seducătoare – „bucățelele rupte din interiorul coșului de gunoi (…) se împrieteneau cu abisul. Păreau să aibă o viață a lor. Fusese o decizie grea, dar se hotărâseră să meargă înainte fără el.“
Recurentă în carte este durerea pentru iubita care l-a părăsit – personajul narator își imaginează că poartă dialoguri cu ea „se gândea să o sune și să îi spună că o iubește și că ar face orice pe lumea asta ca să o câștige-napoi,“ însă ea, „după un an împreună, și-a dat seama că îi face rău să-l iubească (…) iar acum era foarte bucuroasă că se terminase.“ întrucât „umoristul îi folosise o cantitate enormă de energie vitală.“ Umoristul se dovedește un nevrotic prin excelență în viața personală, „primul lucru pe care îl remarcai era că nu avea deloc simțul umorului. (…) să nu aibă simțul umorului era una dintre cele mai mari slăbiciuni de caracter ale sale“, ba mai mult, „s-ar fi bucurat un pic mai mult de viață dacă ar fi putut râde de ea“, iar pentru el plânsul devenise „deja o obișnuință de zi cu zi de când îl părăsise japoneza. În unele zile plângea atât de mult încât i se părea că visează“.
În toată acest maraton literar, Yukiko pare singurul personaj ce nu este parodiat, dimpotrivă, este construit plin de naturalețe, firesc, sensibil și senzual – „pentru anumiți bărbați, cea mai frumoasă imagine din lume este aceea a unei japoneze dormind. Vederea părului ei lung și negru, plutind lângă ea ca o încrengătură de crini negri“. Ea apăruse în viața lui – el având „o personalitate atractivă, dar foarte neobișnuită. (…) Se lăsa dominat de stări, iar stările lui erau foarte schimbătoare. Unii oameni credeau că este fermecător, iar alții credeau că e un nesimțit patentat“ – când era „teribil de plictisit și ducea plictiseala asta ca pe o cruce, o cruce plină de umor.“ Și-o imaginează „în pat cu un alt bărbat“ și probabil „ar fi plâns și mai abitir dacă ar fi știut că ea de fapt dormea singură“, își amintește obsesiv ochii ei – „nu era un bărbat arătos, dar felul în care ea se uita la el, îi dădea, cumva, sentimentul că e“ și iese din scenă la sfârșitul cărții ținând „strâns între degete un fir de păr de-al ei.“
La rândul său, Yukiko, reflectează supra iubirii și nu pare deloc dispusă să reia legătura cu umoristul – „O să fiu foarte atentă când mă îndrăgostesc data viitoare, și-a spus. Și și-a mai făcut o promisiune, de care avea de gând să se țină. Niciodată nu mai avea să se mai întâlnească cu vreun scriitor, indiferent cât de fermecător, sensibil, inventiv sau amuzant ar fi putut fi. Pe termen lung nu merita. Erau prea costisitori din punct de vedere emoțional, iar menținerea relației în termeni normali era mult prea complicată.“
Dacă în povestea de dragoste există o coerență și un firesc al felului în care se poate articula o relație, nu aceeași observație se poate face referitor la scenele legate de apariția acestui sombrero. Obiectul este plasat (atât fizic cât și în spațiul mental) la intersecția mai multor paliere de comunicare socială care reflectă realitatea lumii, psihologia contemporanilor, ierarhiile, ignoranța, cariera sau violența. Pe măsură ce situația degenerează, apar personaje banale, de factură reală, care dau greutate acțiunii și o ancorează în mundan – „Poliția statală nu putea să își dea seama ce naiba se întâmplase cu orașul ăsta. Fusese mereu un orășel prietenos, normal, genul de loc unde ți-ai dori să trăiești. Era ca și cum orașul ar fi devenit dintr-o dată posedat.“ Pe cât de neverosimilă și absurdă posibilitatea căderii unui sombrero a cărui temperatură să crească proporțional cu violența, pe atât de verosimilă posibilitatea violenței în numele oricărui insignifiant sau absurd motiv – „Pe măsură ce creștea temperatura sombreroului, se intensifica și agresivitatea revoltei. (…) Sombreroul se încingea.“ Este un prilej de a glosa despre firea umană care poate deveni violentă, despre tendința de anarhie, despre cum lucrurile pot scăpa de sub control fără un motiv real – „Niciunul dintre supraviețuitori nu a reușit să dea vreo explicație coerentă despre ce i-a motivat să se revolte și să participe cu atâta determinare la un măcel atât de teribil.“
Cu o recuzită plină de simboluri, scris direct, pendulând pe muchia dintre realitate spre abisul absurdului, ancorat în cotidian prin pretexte, stereotipuri, clișee – japoneza ca obiect al dorinței, violența nejustificată, anarhia, intervenția în forță a autorităților, cariera publică, armele, bunul american, președintele, hamburgerul, șomajul etc. – romanul lui Richard Brautigan (privit în contextul lui 1976 și nu numai) poate fi considerat și un manifest social. Și nu (doar) al unui hippie care urăște violența, ci al unui cetățean al lumii care identifică și se resemnează neputincios în fața violenței.
Romanul – despre care aș putea afirma că nu se încheie într-o notă optimistă, dimpotrivă, relația de iubire nu este reluată iar sombrero a rămas în continuare în stradă, în pofida dezordinii create – este o explorarea a tabuurilor, fricilor, angoaselor, a simbolurilor și deschide nesfârșite posibilități de interpretare și analiză. Percepția pe care o lasă asupra cititorului este în conformitate cu una din frazele de sfârșit ale cărții: „viața conține mai multe lucruri decât poate ochiul vedea“ O viață pe care scriitorul – în contrast cu evoluția personajului său – și-o va refuza la un moment dat (Brautigan s-a sinucis la 49 de ani) atunci când aceasta „va fi deja prea sătulă să-l mai suporte, să-l mai ajute să respire“.