o secvență a derapajului antisemit al poliției politice comuniste

Articolul se întemeiază în mare parte pe documentele dosarului de urmărire informativă aflat la CNSAS, deschis împotriva lui Z. Ornea ca urmare a manifestărilor sale contra politicii culturale comuniste, considerată discrimi­na­to­rie faţă de scriitorii şi intelectualii de origine evreiască. Materialele sunt în mare parte inedite şi reflectă inclusiv orientarea antisemită a Securităţii, vădită mai ales de la finele anilor 1970 şi în anii 1980. Există dese referiri insidioase la numele Orenstein purtat anterior de Z. Ornea, precum şi o naraţiune conspiraţionistă creată de Securitate şi menită să „demonstreze“ un soi de complot al scriitorilor evrei de naţionalitate evreiască îndreptat contra valorilor din trecut ale culturii româneşti. Documentele poliţiei secrete invocă în sprijinul supravegherii intensive trecutul sionist al lui Z. Ornea, precum şi relaţiile sale apropiate cu confraţi de breaslă contestatari ai liniei politice oficiale. „Cultivă scriitori cunoscuţi cu preocupări şi atitudini contestatare, printre care Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Mircea Iorgulescu şi alţii“ – se spune într-un document al Securităţii din 1988.

Articolul îşi propune să plaseze cazul Z. Ornea în contextul general al acţiunii de supraveghere poliţienească a mediului scriitoricesc din ultimele două decenii de regim comunist. (C.V.)

Un an de cumpănă pentru cariera şi destinul lui Z. Ornea a fost 1959, moment în care s-a trezit scos din funcţia de redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, poziţie pe care o ocupa din august 1955, imediat după absolvirea Facultăţii de Filosofie. S-a produs o bruscă retrogradare la munca de jos (librar/îndrumător cultural la Centrul de librării şi difuzare a cărţii), urmată şi de o tentativă (eşuată) a Direcţiei a III-a a Securităţii de a-l racola (vezi Arhiva CNSAS, fond Informativ, dosar nr. 260.263, f. 1v şi f. 6v). Ceea ce a produs eliminarea lui Zigu Ornea din secţia de critică literară de la ESPLA în martie 1959 a fost scormonirea dosarului de cadre şi „descoperirea“ unui trecut presupus „sionist“ şi indezirabil pentru profilul unui redactor în cea mai importantă editură comunistă din RPR (adică o efemeră activitate ce putea fi asociată cu organizaţia evreiască Haşomer Haţair din Botoşani în primii ani postbelici). Z. Ornea nu a fost singurul intelectual român de origine evreiască trecut prin demascări, mutări, tracasări etc. în intervalul 1958-1962: Paul Cornea, Hary Kuller ş.a. sunt alte cazuri relevante.

Antisemitism, sionism şi comunism

După cum îşi amintea chiar Z. Ornea în rememorările lui, copilăria sa bucolică din satul Frumuşica a fost întreruptă în vara anului 1941 de mutarea forţată – sub paza jandarmilor înarmaţi – în oraşul Botoşani, reşedinţa judeţului. (Z. Ornea, „«…Patria mea e literatura şi cultura română…»“, în Marta Petreu, Conversaţii cu…, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2004, p. 225). Suspiciunea paranoică a guvernării Antonescu a determinat această „evacuare“ punitivă, cum o numeşte memorialistul. Tatăl (Marcu Orenstein/Froim Oren, negustor de vite), la fel ca toată familia, şi-a pierdut proprietăţile şi casa din sat, iar adolescentul Zigu a devenit victima politicilor rasiale discriminatorii, neavând dreptul – până în toamna lui 1944 – să se înscrie la un liceu de stat. Ca şi alţi conaţionali, victime ale politicilor antisemite, a fost în căutarea unor soluţii individuale şi comunitare de prezervare, iar opţiunile nu erau foarte multe, între ele numărându-se sionismul (bine reprezentat la Botoşani de organizaţia Haşomer Haţair ai cărei lideri fuseseră vânaţi şi persecutaţi de autorităţile represive antonesciene) şi comunismul (forma supremă de antifascism, măcar la nivel de percepţie).

În stadiul actual al cercetării datele sunt puţine, însă dacă foarte tânărul Zigu Orenstein a fost încadrat cumva după 1945 în organizaţia sionistă Haşomer Haţair, această alăturare a fost conjuncturală şi în orice caz fără a-i împărtăşi opţiunea pentru alia (emigrarea în Israel); a rămas în ţară chiar dacă o mare parte a familiei sale a preferat plecarea spre Pământul Făgăduinţei. Comunismul cu vocaţia lui universalistă şi profesând antifascismul părea o promisiune tentantă, iar tânărul Z. Orenstein (devenit Ornea) nu putea intui încă dimensiunea totalitară a noului regim atunci când se înscria la începutul deceniului al şaselea la o facultate devenită una prin excelenţă ideologică. În 1951 a fost admis ca student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti însă perioada studenţiei sale (1951-1955) a corespuns cu intervalul cel mai dogmatic al regimului comunist şi o parte din spiritul îngust marxist-leninist s-a transmis inevitabil şi proaspătului absolvent, vădindu-se într-o anumită măsură în textele sale de până la mijlocul anilor 1960, mai ales în cele publicate de tânărul Ornea în „Cercetări filozofice“, revista foarte politizatului Institut de Filozofie al Academiei RPR patronat de C. Ionescu-Gulian, fost profesor al său, un cercetător steril din punct de vedere academic. De altfel, după cum mărturiseşte Z. Ornea însuşi – după un deceniu – şi-a dezavuat până şi volumul de debut (ca unic autor) despre Junimism din 1966 publicând în 1975 o altă carte, care nu era o simplă revizuire: Junimea şi junimismul. („«…Patria mea e literatura şi cultura română…»“, în loc. cit., p. 225).

Dosarul de cadre şi urmărirea informativă a Securităţii

Însă, cum am anticipat, textele conformiste din anii 1956-1959 nu l-au scutit de demascare şi retrogradare sub pretextul că ar fi ascuns un trecut sionist, vecin cu „naţionalismul evreiesc“ incompatibil cu internaţionalismul proletar profesat, chipurile, de regimul comunist de la Bucureşti la finele deceniului al şaselea. În 1959 a fost luat în colimator din cauza acestui trecut în contextul în care conducerea politică din România comunistă începuse o campanie de omogenizare naţională în structurile de partid şi de stat, mai ales în rândurile birocraţiei cultural-artistice şi ştiinţifice (victime principale au fost evreii şi maghiarii). După câţiva ani, în perioada liberalizării limitate, Z. Ornea a revenit în sistemul editorial, mai întâi la Editura Meridiane, iar apoi (începând din 1969) la „Minerva“ – şi încă într-o poziţie de conducere (șef de secţie la Lectoratul de istorie literară şi folcloristică), ceea ce a atras atenţia Securităţii în 1973, într-o epocă în care aplecarea spre naţionalism a regimului şi a poliţiei sale politice devenise evidentă.

De altfel, în 1973 puţini intelectuali de origine evreiască mai supravieţuiseră în funcţii de decizie în sistemul cultural-artistic şi editorial. Evreitatea a ajuns să fie un soi de culpă şi sursă a unor suspiciuni vecine cu paranoia, generatoare de scenarii cu iz antisemit. Studiind documentele din Arhiva CNSAS ai impresia că există un fel de potenţare reciprocă între ofiţerii de Securitate şi informatorii („sursele“) lor în ceea ce priveşte necesitatea punerii sub urmărire a intelectualilor „alogeni“. Acesta este contextul în care supravegherea lui Z. Ornea a intrat din nou pe agenda organelor de Securitate, aspect ce s-a vădit prin cererea de investigaţii de la 10 mai 1973, care avea în vedere comportarea la domiciliu, preocupările, precum şi relaţiile cu străinii ale istoricului literar. În plus, o circumstanţă agravantă din punctul de vedere al poliţiei secrete era faptul că cel vizat avea numeroase rude în Israel (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 260.263, f. 5).

Z. Ornea şi „legăturile sale“:

Ştefan Cazimir, Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu

Cum datele culese din teren (de la adresa de domiciliu) au fost neconcludente, Securitatea a apelat atât la fişele dosarului de cadre, cât şi – mai ales – la informatori, iar unul dintre cei care s-au remarcat în această primă fază a fost agentul „Zeno“, probabil coleg cu Z. Ornea la Editura Minerva. Într-o Notă-raport a Securităţii din 28 mai 1973, semnată de căpitanul Ion Mănescu, sunt exploatate datele furnizate de „Zeno“ şi încă de la început se remarcă folosirea insinuantă şi stridentă a fostului nume – Orenstein – pentru identificare etnică tendenţioasă, precum şi menţionarea cercului de prieteni ai celui urmărit cu numele evreieşti purtate anterior (Ştefan Cazimir – Ştrul Cazimir etc.). „Sus-numitul – se precizează în documentul inspirat de „Zeno“ – în cadrul atribuţiunilor de serviciu promovează în mod ostentativ numai autorii evrei, indiferent de valoarea operelor ce le prezintă spre publicare“ [sublinierea aparţine probabil superiorilor ofiţerului de caz – notă C.V.]. În plus, Z. Ornea „a contractat primirea unor manuscrise de la aceste persoane, fără cunoştinţa conducerii editurii. Spre exemplu, în ultima perioadă de timp, după ce în prealabil a făcut reclamă în editură, elogiind ca fiind o operă desăvârşită manuscrisul Antologie a dramaturgiei româneşti – autor: Conu – a pus conducerea Editurii în faţa unui fapt împlinit, cerând cuprinderea în planul editorial al «Minervei»“ (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 260.263, f. 6). Până la urmă lucrarea nu a mai apărut la Minerva, însă – peste cinci ani – Valeriu Râpeanu a coordonat editarea unei antologii având acelaşi profil şi acoperind tot perioada postbelică – O antologie a dramaturgiei româneşti, 1944-1977, vol. 1-2, antologie, studiu introductiv şi aparat critic de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978. A fost salvată, în schimb, şi a rămas în lucru la „Minerva“ antologia de poezie franceză îngrijită de Ovid S. Crohmălniceanu, un bun prieten al lui Z. Ornea, alcătuită în colaborare cu Ion Caraion (Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi, ed. întocmită de Ion Caraion şi Ovid S. Crohmălniceanu, vol. 1-3, 1974-1976), ceea ce avea să stârnească alte comentarii negative ale Securităţii privind o asociere indezirabilă pe criterii etnice (la fel ca Z. Ornea, şi Ov. Crohmălniceanu era identificat obsesiv cu vechiul nume, Moise Cohn).

Merită semnalat faptul că Securitatea ceauşistă a ajuns să vehiculeze clişee antisemite specifice Siguranţei antonesciene şi interbelice. De altfel, nota raport sus-amintită continua în acelaşi spirit de nuanţă xenofobă consemnând faptul că Z. Ornea „şi-a format în editură un anturaj format (sic!) numai din cetăţeni de aceeaşi naţionalitate, printre care şi Maria Simionescu, soţia scriitorului Ştrul Cazimir [Ştefan Cazimir] – cadru didactic la «Universitatea Bucureşti». În afara acestor intervenţii, Ornea Zigu favorizează în mod făţiş aceste persoane stabilindu-le sume mari de bani la paginaţie, în detrimentul altor autori“ (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 260.263, f. 6v.). Nota făcea probabil aluzie chiar la Ştefan Cazimir care – în numai doi ani – editase la „Minerva“ nu mai puţin de trei lucrări: Amintiri despre Caragiale, antologie şi prefaţă de Ştefan Cazimir, 1972; Barbu Delavrancea, Sultănica, ed. şi prefaţă de Şt. Cazimir, 1972; Pionierii romanului românesc. De la Ion Ghica la G. Baronzi, antologie, prefaţă şi note de Ştefan Cazimir, 1973. După toate indiciile, chiar „Zeno“ a sesizat şi conducerea Editurii, care „s-a văzut nevoită să verifice toate contractele şi referatele de carte întocmite de Ornea Zigu“ pentru a le evalua veridicitatea. Securitatea a urmărit obsesiv inclusiv această latură financiară, remarcând periodic şi cu iritare insistenţa cu care Z. Ornea s-a luptat ani de-a rândul pentru onorarii şi drepturi de autor corecte, pe măsura muncii depuse, atât pentru scriitori, cât şi pentru redactori/îngrijitori de ediţii. În plus, poliţia secretă investiga şi plângerile legate de întocmirea de către Z. Ornea a unor referate negative nejustificate care ar fi condus la torpilarea apariţiei unor cărţi ce nu ar fi ridicat probleme politice sau de altă natură (de exemplu, manuscrisul J.J. Rousseau, de Sorina Bercescu).

Ceea ce transpare din documentele Securităţii cuprinse în dosarul de urmărire a lui Z. Ornea din 1973 până în 1989 este un soi de teorie a conspiraţiei care încearcă să explice longevitatea şi influenţa majoră în sistemul editorial a istoricului literar prin faptul că „se bucură de sprijinul unor persoane din afara mediului editorial“. În 1973 unul dintre aceste personaje ar fi fost Savin Bratu, profesor universitar la Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti (găzduit de „Minerva“ cu pledoaria sa pentru o teorie a istoriei literare), la fel ca şi Ov. Crohmălniceanu (alt colaborator apropiat al „Minervei“, unde a prefaţat mai multe cărţi). Ulterior, securiştii au sugerat şi existenţa altor sprijinitori ai lui Z. Ornea, de această dată cu o implicare politică mai pregnantă – Gheorghe Stroia (profesor la Filosofie şi activist cultural), Ion Ardeleanu (director adjunct al Muzeului de Istorie al PCR) şi Gheorghe (Gogu) Rădulescu (membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR), apărători câştigaţi de „obiectiv“ ca parte a unei strategii de prezervare exersată şi în anii 1950 şi 1960. De altfel, într-o altă notă a Securităţii se preciza că „susnumitul [Z. Ornea] a fost în trecut colaboratorul apropiat al lui Mihai Ralea şi al lui Miron Constantinescu, cărora le-a îngrijit lucrările pe care le-a dat publicităţii“ (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 260.263, f. 38). Apropierea de M. Ralea era reală, însă colaborarea cu Miron Constantinescu fusese mai firavă (liderul politic – din nou în ascensiune sub N. Ceauşescu – colaborase cu Editura Minerva la editarea memoriilor lui Valeriu Branişte – vezi Amintiri din închisoare. Însemnări contimporane şi autobiografice, studiu introductiv de Miron Constantinescu şi Alexandru Porţeanu, 1972).

Momentul 1973

Ceea ce mai merită remarcat este faptul că documentul din mai 1973 redescoperea trecutul sionist al lui Z. Ornea într-o formulare păstrată cu mici variaţii până la sfârşitul regimului comunist: „Orenstein Zigu Marcu: din evidenţele CID [Centrul de Informaţii şi Documentare] rezultă că în anul 1945 a fost conducătorul organizaţiei Haşomer Haţair din Botoşani, având numele conspirativ «Zamba»“ (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 260.263, f. 6v). Alte documente plasează momentul aderării la Haşomer Haţair în 1946 sau între 1947 şi 1948 menţionând şi afilierea la gruparea sionistă Mişmar (ibidem, ff. 29, 31, 34). Sursa „Zeno“ a fost convocată din nou de către Securitate (prin căpitanul Ion Mănescu) într-un context tensionat legat de reorganizarea sistemului editorial în vara anului 1973, care a coincis şi cu retrogradarea unor şefi de redacţii/lectorate de origine evreiască, între care şi Z. Ornea. Într-o notă-raport din 30 august 1973 au fost adunate informaţiile furnizate de agentul „Zeno“: „Cu ocazia [elaborării] organigramei din mediul editorial, ed[itura] Minerva a procedat la întocmirea unei noi scheme de organizare ce a fost înaintată spre acceptare organelor de partid. Ca urmare a acestui fapt, o parte din şefii de redacţie propuşi, printre care şi numitul Zigu Orneştein (sic!), nu au fost acceptaţi, faţă de cel în cauză motivân-
du-se că nu este încadrat politic, iar trecutul său [sionist] este incompatibil. (…) Deşi nu a fost afectat la salariu prin trecerea sa în funcţia de lector principal I, Zigu Orneştein (sic!) a început să facă agitaţie în editură, să-şi manifeste nemulţumirea afirmând că: «este victima unei politici antisemite şi nu este singura, deoarece mai sunt şi alte două situaţii similare în mediul editorial». (…) Cel în cauză ne este semnalat de inf[ormatorul] «Zeno» şi de legătura oficială M.M. că şi în prezent se manifestă şovin, în mod deliberat acceptând la publicare elemente de aceeaşi naţionalitate [evreiască] şi refuzând nemotivat publicarea altora“ (ibidem, ff. 10-11).

Astfel de materiale elaborate de Securitate par să anunţe o intensificare a urmăririi informative, mai ales că şi rezoluţia pusă de superiorul căpitanului Mănescu (maior M. Bojin) chiar aceasta sugera: „considerăm necesar ca Z.O. să fie luat în SIG [Supraveghere Informativă Generală] şi lucrat în continuare pentru a-i stabili atitudinea“. Măsura era aprobată de colonelul de securitate D. Biriş la 31 august 1973. În dosarul de la CNSAS nu s-au păstrat însă documente de urmărire din perioada 1974-1980. Între timp însă Z. Ornea devenise membru PCR, iar Securitatea era constrânsă să ceară aprobarea organelor de partid pentru declanşarea urmăririi informative. În plus, istoricul literar beneficiase de susţinerea mai multor factori decizionali din cadrul Editurii Minerva (directorul Aurel Martin, şeful lectoratului BPT Tiberiu Avramescu ş.a.) şi din afară, iar memoriile sale de protest adresate organelor de partid şi de stat – în care era sugerat un derapaj cu nuanţe antisemite într-o ţară cu pretinse veleităţi internaţionaliste şi antifasciste – nu au rămas fără ecou. Probabil, Securitatea a fost temperată.

Urmărirea informativă

din anii 1981-1983

Însă confruntarea dintre scriitorii protocronişti şi cei „occidentalizanţi“, între tradiţionalişti şi modernişti, lupta pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor din anii 1980-1981, precum şi publicarea de către Z. Ornea a volumului Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea (B.T.: 1.07.1980) au fost factori determinanţi care l-au adus din nou pe editorul de la „Minerva“ în vizorul poliţiei politice. Îndeosebi cu ocazia şedinţelor consacrate alegerilor organelor de conducere ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi ale Uniunii Scriitorilor (US) din iunie-iulie 1981 s-au adunat numeroase informaţii despre Z. Ornea. Acum apare pentru prima dată sursa „Pavel“, probabil un coleg redactor şi subordonat de la „Minerva“ care acumulase numeroase frustrări şi resentimente, fiind astfel captat şi exploatat mai lesne de către Securitate (prin maiorul Ilie Derţcanu). Notele informative ale lui „Pavel“ sunt cele mai detaliate din întreg dosarul. Probabil, în contextul electoral de la US, Securitatea a solicitat organelor de partid aprobarea pentru verificarea informativă intensificată a lui Z. Ornea, acord pe care l-a şi obţinut la 3 august 1981 (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 260.263, f. 38). Măsura era justificată prin faptul că Z. Ornea este „semnalat cu o poziţie politică necorespunzătoare“ şi că, în plus, „în conţinutul unor lucrări literare [Z.O.] ar ridica unele probleme ideologice“. Formularea era vagă, însă din contextul notelor, al rapoartelor şi delaţiunilor înţelegem că problemele ideologice sensibile abordate de Z. Ornea în cărţile sale şi în discuţiile cu apropiaţii erau în primul rând sugestiile celui urmărit privind atât părăsirea de către oficialităţi a orientării marxiste, universaliste, cât şi deriva naţionalistă a regimului (afină uneori cu tendinţe ale extremei drepte interbelice).

Conţinutul unor note ale Securităţii din intervalul 1981-1989 se regăsesc deja şi în Cartea albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice, 1969-1989, prin urmare nu vom insista asupra pieselor documentare din această perioadă. Se impun în final câteva remarci cu caracter conclusiv. Z. Ornea a ajuns să fie urmărit atât prin prisma influenţei majore şi a prolificităţii sale editoriale deosebite – vădită inclusiv prin cărţi care ridicau probleme sensibile din punctul de vedere al oficialităţii politice –, cât şi din perspectiva asocierii sale cu personaje ale vieţii intelectuale având aceleaşi origini etnice – Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu, Ştefan Cazimir, Paul Cornea, Ion Ianoşi ş.a. Mai ales în anii 1980 s-a adăugat pe lista atitudinilor indezirabile şi poziţionarea lui Z. Ornea de partea scriitorilor nonconformişti. Contra acestora din urmă au fost folosite cele mai variate metode de compromitere. Inclusiv dosarul de urmărire a lui Z. Ornea scoate la iveală conivenţa şi coordonarea între Securitate şi Eugen Barbu cu a sa revistă – „Săptămâna culturală a capitalei“.