Vis
Am visat că,
în mâini, frământam
întunericul din mine.
Doamne, ce frig îmi era.
Eu vreau
Tu chiar mă vrei,
dorință,
să mă subjugi
ca pe un sclav?
Eu vreau doar poezia,
de care sunt bolnav.
Vers
Șarpele –
această vietate
alunecoasă ca o idee…
Adie
Sunt vagi
veneții trecătoare
pe mări și parcă
din străfunduri
ies țipete și,
dintr-odată, o aură
cuprinde lumea toată.
Da-i sângerie
și din ea se prăbușește
câte-un tron.
O, parcă simt
cum vântul lin adie.
Mantia
Să vorbim despre moarte,
i-am zis.
Să vorbim.
Să-l chemăm pe Socrate,
poate cheamă un zeu.
El a fost zeul.
Atunci, să inventăm
noi unul.
Nu-l vezi,
e chiar între noi,
a venit și poartă o mantie
neagră.
Neliniște
În ridurile feței,
se lăfăie moartea,
această bacantă leneșă
care nu se mai satură
să cutreiere bulevardele.
Pentru fiecare individ,
într-un târziu, își scoate
forcepsul sau dăruie
liniștea eternă fiecăruia.
Dar, Doamne,
curva asta neagră
nu se mai satură niciodată?
Pescarul
Se află-aici, în putredele maluri,
Și-o mai stătută apă care geme,
O umbră care cade sub pământuri,
De parcă cineva i-a făcut vânt.
Pescarul picotește-ngândurat,
Doar cu privirea cugetu-i e liber.
Vâslește neștiut, ca-n transă barca,
Lovindu-se de malu-ndepărtat.
Vers
Să vii spre seară
și-am să-ți dau de știre,
că te primesc la mine-n
nemurire.
În dorul poetului
Și cărțile sale…
Singurătatea,
gonită și râvnită;
– O, poetul,
acest cârcotaș divin! –
Aproape sistem
– limita de a fi om –
Sunt viu. Sunt cu mine,
cu bucuria mea de a fi, deci,
cu miracolul meu –
în toată suferința mea.
Când spun că sunt viu,
nu înseamnă că trăiesc numai, ci,
și că încerc să gândesc profund,
că singura mea companie, în
care mă simt bine ar putea fi
– chiar este – acel alter ego și
că aceasta este bucuria
dar și suferința mea
că sunt om
și că nu pot să fiu perfect.