Undeva în est: zona

Filmul lui Sergei Loznitsa, Donbass, premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes în 2018 în secțiunea Un Certaine Regarde, este unul „hibrid“ ca și războiul la care face referire cu acest termen tehnic neutru menit să blocheze orice emoție, să prevină orice afect. Un fals documentar alcătuit din treisprezece episoade, cu o serie de puneri în abis precum cel care deschide filmul, Donbass se plasează într-un spațiu al ambiguității, între distopie și dramă, între trucajul de cine-vérité și un fellinian making of într-o „societate a spectacolului“ cum o numea Guy Debord, dar una care a depășit pragul obezității morbide funcționând după principiile de exorbitare descrise de Jean Baudrillard în Strategiile fatale, evoluând metastatic în epoca postadevăr. De altfel, totul începe ca pentru o pregătire de spectacol, cu actori într-o cameră de machiaj, adresându-și volubil insulte colegiale. Un militar apărut în scenă îi scoate pe „platou“, un teritoriu devastat, bombardat, decor de oraș fantomă, în care actorii aleargă de la un adăpost la altul ghidați de o femeie care țipă permanent, zorindu-i, până la locul unui act terorist, cu câteva cadavre expuse și o mașină calcinată în cadru, unde ei joacă rolul de martori pentru un reportaj. Adevărat sau fals?, îți vine să te întrebi. Filmul de propagandă ucrainean va servi fără îndoială scopului pentru care a fost creat. Această întâlnire între câțiva actori și istorie însă asociază atrocitatea și absurdul grotescului unui spectacol la care moartea e principalul invitat? Ne avertizează Loznitsa că suntem nepregătiți pentru ceea ce zona de conflict numită Donbass sau ZONA cum ar numi-o frații Strugațki, ne revelează? Sau că ceea ce vedem are calitatea unui spectacol pentru că este neverosimil, pentru că face o concurență ficțiunii? Un primar joacă un astfel de rol în fața unui grup de cadre medicale, prezentându-le proviziile destinate spitalului și depozitate într-o încăpere din primărie, dând vina pe un medic pentru faptul de a nu fi ajuns la destinație. Primarul este volubil până la incontinență, deschizând frigidere unde cârnații și medicamentele stau laolaltă, înduioșându-se experimentat pe tema bomboanelor pentru copii. Actorul își iese din rol într-o cameră alăturată unde are loc o discuție cu medicul incriminat, care asumă rolul de țap ispășitor în show-ul oficialului. Corupția endemică a transformat societatea într-o lume halucinantă unde mașina unui mic patron poate fi furată cu acte în regulă sub forma rechiziționării, unde oamenii de afaceri sunt sechestrați pentru a furniza bani comandanților militari ai milițiilor ucrainene pentru sprijinirea cauzei patriotice contra facțiunilor separatiste ruse, „omuleții verzi“, sprijinite de Putin.

Două episoade se detașează prin forța brutalității de a impune nu doar figuri patibulare, ci și idiosincrasii istorice. În timp ce un comandant-femeie cu aspect de blindat sovietic aliniază pasagerii unui autobuz pe o latură a lui, ordonându-le să se dezbrace până la brâu în timp ce le ține o lecție de patriotism, un soldat interoghează un jurnalist neamț adresându-i-se sistematic cu apelativul „fascist“. Un altul îi povestește ce le va face el fasciștilor și cum lupta se poartă în cotinuare împotriva lor. Creiere spălate peste care au fost atașate bărbi cu aspect uriașesc și căciuli noduroase, figuri încărcate de ură, prostia și violența împingându-se una pe alta pentru a acapara scena, pe scurt o imagine de coșmar. O serie de explozii pun capăt interviului reporterului neamț, fără să știm dacă le-a supraviețuit.

Doi soldați ucraineni instalează în mijlocul unei piețe, aproape de o stație de autobuz, un colaboraționist care are atârnată de el o plăcuță cu învinuirile ce i se aduc. Prizonierul atrage repede atenția unui grup de tineri care îi suflă fumul în față, se fotografiază cu el, îl admonestează, atrag chiar niște fete în jocul lor. De la distracția de ocazie, spiritele se încing când în joc intră pensionari respectabili care se transformă pe măsură ce se adună într-un tribunal improvizat, un tribunal al poporului, „poporul“ această instanță imprecisă de care toți se folosesc pentru a-și justifica impulsurile iraționale. I se cere prizonierului să mărturisească „adevărul“, crime pe care nu le-a comis, în timp ce mulțimea dospește violența solicitând moartea prizonierului și diverși inși, femei și bărbați, îl lovesc, îl scuipă, îl înjură, îndemnându-se unul pe celălalt. O bătrână încurajată de mulțime, stârnind hazul, îl împunge cu bastonul și numai absența puterii stă în calea dorinței ei de a provoca suferință. Loznitsa a filmat debutul unei scene de linșaj, spun debutul, pentru că soldații răpesc mulțimii înfierbântate prada, ducând-o cu ei către o destinație necunoscută.

Dincolo de atrocități stă însă grotescul inegalabil al lumii pe care Loznitsa ne-o dezvăluie. În miezul ei stă spectacolul unei nunți în manieră felliniană a unui cuplu de ruși de vârsta a treia. Nunta a devenit un act patriotic, mireasa supraponderală domină scena cu un râs gălgâit desenat pe o figură de rât în timp ce soțul calvițios și costeliv, diminuat cantitativ în raport cu consoarta ca la anumite specii de arahnide chițcăie surescitat sub jugul femel, punându-și verigheta la ochi ca pe un monoclu. Doi tineri cu veste de motocicliști, din piele, tăbară să sărute mireasa, țopăind în jurul ei, temperați cu greu de funcționara de la primărie. Binecuvântarea adeverită prin act și de autoritățile statului numit Novorosia vine din partea comandantului brigăzii speciale Vostok, numit Tăietorul de Lemne, care asigură publicul de victoria armată, și a adjunctului său Cupon, o namilă provizoriu intimidată, care urează ca primul copil al cuplului să fie băiat. Iar mireasa excedentară, plutind expandat ca un mezel printre voaluri de bezea, cu același râs carnivor și sclipirile porcine ale ochilor decretează: „un băiat cu mitralieră“. Deputatul Oksana al acestui stat existent doar pe hărțile Kremlinului însoțită de ropote de aplauze patriotice apare în scenă pentru a citi o poezie în regie proprie, de o idioțenie patetică, dedicată mirilor care se pupă pe obraji. Totul se termină într-o hărmălaie în care defilează faciesuri tribale, guri aparent fără dentiție, căscate în gol, militari cu kalașnikoave etc., pe fondul unui entuziasm burzuluit de grotă. Toată această umanitate se desfășoară pe o stultifera navis într-o atmosferă de bolgie.

Sergei Loznitsa, regizorul unor filme remarcabile precum În ceață, Austerlitz, O femeie gentilă, realizează un tablou al umanității la începutul secolului XXI, o comedie umană la confiniile cu macabrul, absurdul și tragicul. În scenariu sunt aruncați precum la Fellini actori profesioniști și oameni luați de pe stradă, un melanj care scapă uneori și unui ochi subtil. Frontalitatea cu care regizorul abordează realul în aspectele sale grotești, respingătoare generează un stil al relatării sec, casant, fără menajamente, potrivit unui reportaj de război care se scrie sub ochii noștri. Iar Donbass reflectă acest război în deplina sa toxicitate halucinatorie, o infrarealitate, o fosă prin care Infernul poate fi presimțit.