Cititor frecvent de presă literară, Cronicarul își ia în sarcină ca, măcar din când în când, să caute, să găsească și să semnaleze acele mici reușite textuale care, rătăcite în sumarele foarte încărcate, riscă să rămână neobservate, ceea ce ar fi o pierdere. Câteva exemple. În revista Acolada (nr. 7), Gheorghe Grigurcu semnează câteva reflecții despre senectute: „Senectute: timpul cum un patron năzuros care și-ar pune angajații în situația de-a îndeplini un cuantum de obligații neschimbate în intervale tot mai scurte. l Senectute: La această vârstă teama de-a începe ceva, ca și cum ar fi la mijloc dorința de a te prezerva în vederea Marelui Început care este sfârșitul. l Senectute. Timpul e tot mai grăbit. Te abandonează în drum asemenea unui vehicul care pleacă fără tine, dacă ai avut imprudența ca la o oprire să descinzi dintr-însul câteva clipe.“ În același număr al revistei, Alex Ștefănescu mărturisește ce reacții a stârnit apariția importantei sale Istorii a literaturii române contemporane, dar și ce sentimente l-au încercat atunci, ca autor (au trecut paisprezece ani de la tipărirea cărții și criticul pregătește o nouă ediție, revăzută și adăugită): „Așa a apărut Istoria, la cea mai bună tipografie din țară, în condiții tehnice excepționale. Așa a început și marea aventură a vieții mele de critic literar. Credeam în mod naiv că la apariția cărții se vor deschide sticle de șampanie și că voi fi purtat pe brațe de admiratori, ca învingătorii din competițiile sportive. Muncisem zece ani la ea, mi se uzase vederea, mă îngrășasem stând neclintit la masa de lucru, mă îmbolnăvisem de inimă lucrând nopțile și bând multe cafele. Așteptam o răsplată morală. N-a fost să fie așa. Istoria a avut un remarcabil succes de librărie, a fost premiată, a trezit unor doamne și domnișoare interesul pentru autorul ei, dar mai puternic decât orice a fost vacarmul vociferărilor acuzatoare și insultătoare.“ În fine, în Steaua (nr. 8), Adrian Popescu, în editorialul său lunar, pornește de data aceasta de la lecturile sale din vacanța petrecută în Cipru și constată existența unei posibile tipologii artistice, și anume „o familie a marilor creatori epici, eroici, autentici în cel mai înalt grad“: „Acestei tipologii cred că îi aparține Nikos Kazantzakis, cel din romanele sale cu suflu tragic, inclusiv cel despre sfântul Francisc, unde intuiția depășește informarea propriu-zisă. Vorba Florinei Ilis, alt solid creator de epic pur, importante sunt trăirile, nu documentele de arhivă. Aceste trăiri intense, intropatii, empatii, identificări cu personajele inventate contează în ultimă instanță. Mai mult, ele îl definesc pe artistul adevărat, chiar dacă el, uneori, face erori de datare. El nu urmează un trend, nu aparține hiperactivilor oportuniști ai temelor la zi, adepți ai corectitudinilor politice aberante, autori obsedați nu de fantasmele proprii, ci mimetic de tematici globalizante.“ Poetul dă exemple de creatori din prima categorie, ne întrebăm însă la cine se va fi gândit când vorbește despre „hiperactivii oportuniști ai temelor la zi“.