Schiță de portret

Pe Răzvan Voncu l-am întâlnit prima oară în vechea redacție a „Caietelor critice“, unde Eugen Simion era director, iar Valeriu Cristea, redactor-șef. Aveam în jur de 20 de ani, încă nu publicasem nimic, iar Valeriu, care mă tot împingea să scriu și să debutez cu un text de critică literară, mi-l dădea ca exemplu pe Răzvan. Acesta, fiind cu câțiva ani mai mare decât mine, se afirmase deja printr-o serie de cronici și comentarii excelent scrise, unele în „Literatorul“, condusă pe atunci de Marin Sorescu, altele în „Caiete critice“. Comparația cu el nu-mi era la îndemână, mai ales la epoca veche a literaturii române, unde Voncu, „vechist“ de formație, pur și simplu strălucea. Fusese unul dintre studenții favoriți ai lui Dan Horia Mazilu; și nu degeaba.

Primul lucru atipic în câmpul studiilor literare și specific pentru Voncu este tocmai acest compas foarte larg al calificării teoretice și aplicative în epoci diferite până la opoziție din istoria literaturii române. Precum Micu, Piru, Manolescu, Negrici, și spre deosebire de multe alte nume de critici și istorici literari, Voncu are capacitatea de a interoga textele literaturii române: de la primele, în ordine cronologică, la ultimele; de la cronicari la autorii generației 2000. Asta presupune nu numai lecturi aprofundate, în mai multe limbi, ci și o continuă redefinire și refolosire a criteriilor și conceptelor, a instrumentarului critic. Istoricii aceștia care pot acoperi sute de ani de literatură română trebuie să „împace“ criteriul estetic cu cel istoric, hermeneutica și factologia, codul epocii în care s-a scris un text și codul epocii în care se citește acel text. Voncu avea încă de la debut o perspectivă „de sus“ și o altitudine teoretică prin care analiza de text se integrează într-un ansamblu de codificare simbolică și recodificare critică. Paginile de referință ale criticului sunt acelea în care istoricul literar (cel mai bun în generația lui) face un adevărat spectacol ideatic punând în valoare – nu neapărat estetică – texte vechi pe care le privește din unghiuri noi.

O a doua caracteristică a lui Voncu este capacitatea de a se exprima cu același firesc și cu același bagaj cultural în scris și în discursul oral. Sunt critici care scriu bine și vorbesc rău, ori invers, ba chiar universitari la ale căror cursuri studenții declarau cu sinceritate că le era dificil să nu adoarmă. Voncu nu numai că știe foarte multe, dar face dintr-un discurs o incursiune în tematici variate, vorbind despre orice cu o mirabilă competență. La un moment dat, l-am suspectat că fabulează; dar nu, știa exact despre ce era vorba în cartea pe care o citisem și eu, în muzeul în care fusesem și eu, în filmul pe care-l văzusem și eu. Dacă aș avea două vieți, probabil că aș putea procesa toate lucrurile citite, văzute, discutate de Răzvan. Omul este un fel de mașinărie de citit și de gândit.

Cu toate acestea, departe de a fi rigid și fixist, repetând o idee până la saturație, Voncu are o flexibilitate discursivă și o elasticitate de gândire care, cu mii de ani în urmă, ar fi făcut din el un bun sofist. Poate susține lucruri contrarii cu aceeași facondă, făcându-te să crezi în teze și interpretări complet diferite pe un același subiect. Nu e atât revizuire, care pune în chestiune aserțiuni anterioare, cât discursuri paralele, în sincronie, care îi dau lui Voncu skill-urile unui prestidigitator. Și-a găsit Valeriu Cristea pe cine să-mi recomande ca model!… Eu sunt, dimpotrivă, un „greoi“ precum tatăl meu adoptiv și merg pe o linie mult timp până să realizez că nu este cea mai bună.

O ultimă trăsătură definitorie pentru Voncu este generozitatea, în planul existențial și în cel critic. Omul este generos până la a fi risipitor, nu numai verbal, ci și social, făcând cadouri și invitații la restaurant cu nepăsarea unui nobil rus față de chestiunea prozaică a banilor. Și în paginile lui critice, când vine vorba de contemporani, Răzvan împarte bucuros epitete, „făcându-i oameni“, cum se spune, și pe autori mai degrabă modești. Aici, din nou, nu semănăm deloc, fiindcă eu sunt mult mai acru în evaluare, și am folosit termenul „capodoperă“ de două ori în douăzeci de ani. Generozitatea în critică poate face mai mult rău decât bine, după cum îi arăta Lovinescu tânărului Vianu. Asta e ceea ce îi reamintesc sărbătoritului de azi, dorindu-i să scrie la fel de bine ca până acum, dar cu mai puțină cumsecădenie.

De peste două decenii în lumea noastră literară, care are atâtea vanități și animozități, e de mirare că am polemizat o singură dată cu Răzvan. Ar fi trebuit să ne certăm mai des… Nu mai țin minte exact cum l-am probozit eu, dar rețin caracterizarea făcută de el mie. Talentul meu e mic ca o cutie de chibrituri călcată de un TIR. Era atât de simpatică și de copilărească imaginea, încât nu puteam rămâne supărat pe criticul și istoricul literar, de anvergură, care a folosit-o. Un copil mare a fost și va rămâne Răzvan Voncu, strălucitul nostru istoric literar, care a împlinit cincizeci de ani și două rafturi cu cărți de autor.

Daniel Cristea-Enache

_*

Reconstrucția codurilor de lectură

Răzvan Voncu este unul dintre protago­ niştii cu adevărat incontestabili, puţini la număr, încă, ai noii critici de la noi: cărţi precum Orizonturi medievale, Despre Preda, Un deceniu de literatură română, Zece studii literare, Poeţi români de azi, I, Arhitectura memoriei. Studii de istorie literară clasică și contemporană se structurează în jurul unor proiecte de anvergură, al unei viziuni integratoare asupra literaturii şi culturii române, în­ cepînd cu aşa-zisa perioadă „veche“ pînă la poeţii generaţiilor recente. Într-un mic fragment „ascuns“ undeva, în cele peste patru sute de pagini ale Arhitecturii memoriei, Răzvan Voncu „riscă“ schiţa unui autoportret de istoric şi cri­ tic literar, identificînd, în metafora (re)construcţiei, proiectul şi viziunea acestuia: „În ceea ce mă priveşte, recunosc că am avut dintotdeauna considerabil mai multe îndoieli asupra prezentului decît asupra trecutului nostru literar. Nu pentru că aş fi un iconodul – cum gentil mă categorisea cîndva Dan C.Mihăilescu –, ci pentru că, fiind un spirit practic, dintr-o generaţie funcţionalistă, ştiu că nu­ mai asupra prezentului îmi pot exercita acţiunea formativă şi corectivă. Trecutul este factum, este definitiv. De noi depinde doar dacă, din cărămizile numite Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu ş.a., construim Marele Zid Chinezesc sau o cocioabă sordidă. Felul în care îi citim pe înaintaşi, aşadar, e numai şi numai răspunderea noastră. E numai şi numai neputinţa noastră dacă din menhirele misterioase ale operei lor vedem doar cariile şi fisurile, ignorînd săgeata gîndului îndreptată spre Absolut“: cărămizile trecu­ tului sînt, în adevăr, materia şi materialul noii construcţii pentru că, în fond, rostul fiecărei noi generaţii de critici şi istorici literari este (şi) acela de a reînnoi codurile de lectură, supunînd trecu­ tul literar unui examen valoric în perspectiva acestora.

Astfel, Răzvan Voncu dă în Poeţi români de azi, I primul eşantion dintr-o istorie a poeziei noastre contemporane; primul volum e ceea ce se cheamă, în film, un episod pilot, menit să contureze cadrul general – periodizarea, organizarea sumarului, valorizare, „valutare“, cum spune Răzvan Voncu –, dar şi să testeze orizontul de aşteptare al cititorului, critic literar sau/ şi elev/ student care vor fi găsit în manuale, în tipare, adesea, osificate, pe Nicolae Labiş şi A.E. Baconsky, Nichita Stănescu şi Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi Gellu Naum. Fiind doar un eşantion „de încercare“ rămîne inutil şi cam pricinos a face inventarul autorilor abordaţi, constatînd, cum s-a întîmplat, „lipsuri“, absenţe ori o reevaluare secvenţială; interesează, în primul rînd, criteriile şi judecăţile de valoare şi situare asupra fenomenului care se desfăşoară pe un teren în mişcare, cu un relief ce se schimbă mereu. Răzvan Voncu este foarte limpede: criteriul, „singurul care contează“ este punctul de vedere al cititorului de azi „căci un poet este actual în măsura în care creaţia sa mai spune ceva sensibilităţii cititorului de azi“, lectura şi, implicit, repoziţionarea autorilor în istoria literatu­ rii postbelice făcîndu-se „din unghiul sensibilităţii noastre de azi“. Astfel, Răzvan Voncu aduce opera unor poeţi din veacul trecut în actualitate, demersul său e viu, dinamic, în dialog cu cititorul acelei opere pentru că, iată, criticul şi cititorul trebuie să răspundă, împreună, la cîteva întrebări inevitabile; ca în cazul lui Nicolae Labiş, multiplicat, apoi, în economia volumului cu fiecare poet interogat: “Cît anume din creaţia sa a fost poezie adevărată şi cît a fost, citîndu-1 pe Eugen Negrici, agitaţie şi propagandă prin poezie? Cît din faima lui Nicolae Labiş s-a datorat recunoaşterii dezinteresate, de către critică şi cititori, a talentului său şi cît adeziunii sale idelogice? Cum îl citim astăzi pe Labiş? Și, în fond, îl mai citim? Mai este Labiş un poet actual?“.

Într-o altă ordine, nu cred că locul lui Vasile Dan e la capitolul Afirmări tîrzii şi postume, ci în Echivocul deceniu ‘70-’80. Aş renegocia pariurile cu „poeţii de mîine“. În sfîrşit, Răzvan Voncu furni­ zează în Poeţi români de azi, I un model al felului cum trebuie „recuperaţi“ poeţii români din Basarabia; Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Arcadie Suceveanu, Călina Trifan, Nicolae Spătaru, Emilian Galaicu-Păun sînt, deocamdată, poeţii pe care Răzvan Voncu îi aduce acasă.

Arhitectura memoriei se subsumează proiectelor de anduranță şi viziunii integratoare asupra culturii noastre pentru că, iată, cartea se deschide cu un amplu studiu despre Constantin Brâncoveanu, acoperă trei secole de literatură în ceea ce au ele semnificativ, temeinic, durabil şi se încheie cu eseu­ ri de confirmare valorică a unor poeţi din ultimele promoţii literare, Gabriel Chifu, Adrian Alui Gheorghe şi Ioan Es.Pop

Studiile despre Ion Creangă, „cărtu­ rarul ascuns“, Ioan Slavici, cel din publicistica politică, Constan­ tin Stere, „foarte aproape de a reuşi un mare, un uriaș roman“, Emil Gîrleanu care „nu este un autor de literatură pentru copii“ şi despre cele trei cărţi scrise de Emil Cioran la Paris, în româneşte, în anii ‘40, exprimînd tipologia rară a scriitorului „care trăieşte simultan în două culturi“, dar, mai ales, Dosarul avangardei împlinesc profilul primei secţiuni a cărţii, Revizitîndu-i pe clasici; în acest din urmă studiu, Răzvan Voncu recuperează un nume complet uitat între fi­ şele celor pasionaţi de Avangardă, pe Sesto Pals de la revista inter­ belică „Alge“, vorbește despre a doua posteritate a lui Geo Bogza (adaug la poezia acestuia, redescoperită de poeţii generaţiilor noi, Jurnalul de copilărie si adolescență, titlu foarte important pentru istoria unei specii literare pe nedrept trecute la „periferia litera­ turii“), îl reevaluează pe Saşa Pană, cel din medalioanele, eseurile și profilurile literare care interesează „în cel mai înalt grad istoria atît de aparte a avangardei româneşti“ şi pe Sebastian Reichmann, un poet care „se cere încă «descifrat» în «pivniţele» adînci ale scrierilor sale“. În Dosarul avangardei, Răzvan Voncu emite o ipoteză care reaşază în alte dimensiuni însăşi istoria literaturii noastre: „istoria literară începe să conştientizeze că există un al treilea pol al literaturii române de după Primul Război Mondial, distinct de cel modernist şi cu atît mai mult de cel tradiţionalist: pol care începe cu Tristan Tzara, continuă cu Vinea şi grupul de la Contimpo­ ranul, se maturizează în faza unu, se radicalizează prin Alge, pentru a se reconstrui pe baze conceptuale noi după 1945“; se cuvine să luăm în seamă cu toată atenţia ipoteza lui Răzvan Voncu fie şi numai pentru a lămuri dacă Avangarda e, în adevăr, un pol magnetic al lite­ raturii noastre: avem acum şi mijloacele (ediţii critice, exegeze am­ ple, acces la fostul „fond special“ al bibliotecilor publice) să o facem. În a doua secţiune a volumului său, Istorii recente, Răzvan Voncu explorează opere şi scriitori contemporani cu o valoare certificată, adăugînd, însă, mereu o nuanţă, o judecată de valoare originală, o părere sau o ipoteză profilurilor deja consacrate ale lui Zaharia Stancu, un caz în care opera a fost devorată de personalitatea celui care a creat-o, Marin Preda, ferindu-se de eroarea de a aplica romanelor o grilă de lectură „tiranic-estetică“, N.Steinhardt, a cărui operă este una din cele mai însemnate din cultura română, „acope­ rind un vast teritoriu al gîndirii, artelor şi literelor“, D.R.Popescu şi capacitatea de a se reinventa cu fiecare carte nouă, Fănuş Neagu, al cărui roman Frumoşii nebuni ai marilor oraşe este „o mare ele­ gie a iluzoriei evadări obţinute prin intermediul alcoolului sau al iubirii“, Augustin Buzura și opera sa publicistică din revista „Cultura“, scrietorul Grigore Arbore, Ioan Es.Pop, „cel mai important poet afirmat după 1989“, Gabriel Chifu, un poet care „dezmărgineşte sistematic fiinţele și lucrurile“, Adrian Alui Gheorghe, „un mare poet al disimulării, al preteriţiunii lirice“. Între aceste (re)confirmări, cu definiţii care se reţin şi judecăţi de valoare nete, Răzvan Voncu găseşte o altă „cărămidă“ din trecutul literar recent, Oa­ se plîngînd, „cel mai slab receptat“ volum al lui Nichita Stănescu; şi în acest caz, de limită aş spune, Răzvan Voncu este categoric, iar analiza sa, fără cusur: „În acest sens, aş avansa ipoteza că Ni­ chita Stănescu, tenace risipitor de ocazionale, nu a scris de fapt niciodată ocazionale. Toate poemele scrise pe colţul unui şerveţel, pe pereţii unor hetaire sau dictate mesenilor sunt eboşe, schiţe, fragmente ale unui mereu reluat şi niciodată încheiat Discurs despre Poezie“. În adevăr, să ne întrebăm împreună cu Răzvan Voncu: a scris Nichita Stănescu „ocazionale“? Răspunsul poate fi căutat în afirmaţiile făcute în legătură cu „ocazionalele“ lui Eminescu.

Spre deosebire de alți tineri și mai puţin tineri iconoclaşti, fără vînă şi fără „maneră“, Răzvan Voncu nu-şi uită profesorii, le urmăreşte cărţile şi se întîlneşte cu aceştia într-un spaţiu comun de cercetare; Paul Cornea şi lectu­ ra interdisciplinară a faptelor de cultură, Dan Horia Mazilu şi breșele pe care le operează în „zidul compact al prejudecăţilor privitoare la cultura Evului de Mijloc“, Eugen Negrici şi renaşterea interpretării literaturii române medievale, într-o substanţială reformă a canonului literar medieval – foştii magiștri, partenerii de dialog de azi. Cît priveşte stricta actualitate literară, Răzvan Voncu crede, cu dreptate, că trăim o epocă a schimbării codurilor de lectură şi de paradigmă în literatura română. Cu autorul Arhitecturii me­ moriei, istoria literaturii noastre e pe mîini bune, Răzvan Voncu fiind unul dintre protagoniştii promovării acestor noi coduri de lec­ tură şi un martor lucid, avizat al noii paradigme literare.

Ioan Holban

_*

Istoria literară, între echilibru și extaz

Într-una din foarte rarele mele vizite la București, tocmai făcusem un mic popas în grădina Casei Monteoru înainte de a o porni spre gară. Stăteam la o poveste cu Nicolae Prelipceanu, ca doi foști vecini ce ne aflam. La un moment dat, s-a apropiat de noi, zâmbitor, impetuos, cu o umbră simpatică de plecăciune în gesturi, un tânăr. Bucuros foarte că mă vede, și-a spus numele: Răzvan Voncu. Încântată, la rândul meu, de întâlnire. Îl urmăream deja de mai mulți ani în revistele literare și se număra printre vocile tinere pe care pariam, la care căutam probe că ochiul critic îmi e încă ager. Nu ascund că felul în care a comentat Panorama mea din 2008 desenând un crochiu în care m-am recunoscut aproape fără rezerve m-a flatat, dar am deslușit în textul său critic și o discretă profesiune de credință. Una mărturisită direct, de altminteri, în deschiderea volumului de Secvenţe literare contemporane care avea să-i aducă Premiul „Titu Maiorescu“ al Academiei Române. Vorbește acolo despre „iubirea lucidă“ și „extazul“ pe care i le stârnește scrisul românesc din toate epocile, despre importanța criticii literare ca „mecanism al diagnosticului“ și al bunei rânduieli, mai ales în bulversata, neașezata, tulburea perioadă postdecembristă.

Dar criticul literar Răzvan Voncu are autoritate și un de netăgăduit farmec și fiindcă frecventează deopotrivă, cu aplicațiune și rafinament, istoria literară, „forma cea mai largă de critică“, după Călinescu. În 1970, ședințele de redacție ale revistei Steaua, cu dezbateri serioase pe teme ale zilei, începuseră să fie publicate cu titlul Convorbiri Steaua. La una dintre acestea, se discutase despre nu doar inevitabila, dar și foarte necesara întrepătrundere a criticii cu istoria literară. Iosif Pervain, Mircea Tomuș, Ion Vlad, Liviu Petrescu vorbeau (oarecum pe urmele lui Călinescu: „istoricul literar nu e numai un erudit care urmează a se ţine în curent cu materialele disciplinei lui, ci un artist interpretator“) despre istoria literară ca istorie a artei literare, despre judecăți de valoare și patos al cercetării, despre studiul formelor, al structurilor, al valorilor artistice propriu-zise. Adrian Marino conchidea: „adevăratul istoric literar are personalitate sau nu există“. A avea personalitate înseamnă stăpânire exemplară a instrumentelor, solidă informație, dar și capacitatea de a insufla viață moștenirii trecute și a o păstra în rodnic racord cu prezentul. Istoria literară, retrospectivă prin definiție, poate căpăta virtuți prospective, poate ajunge ea însăși la o viață nouă sub bagheta unui cercetător îndrăzneț. Ei bine, Răzvan Voncu are neîndoielnic personalitate. Îi descriam altă dată vocea critică echilibrată, dar adăugam imediat că asta nu înseamnă nicidecum retragere în aluziv, în placid ori în marginalitate. Dimpotrivă, scrisul său este polemic şi nuanţat, tranşant şi expresiv, intervenind cu îndreptări nete ori de câte ori argumentele (şi acestea atent documentate, de o pedanterie tăioasă) îl îndreptăţesc s-o facă şi propunând soluţii noi întemeiate pe o cercetare pe cât de migăloasă, pe atât de entuziastă. Are morgă academică şi mlădiere colocvială, ştie să înveţe (în ambele sensuri: el însuşi şi pe ceilalţi), dar şi să se bucure contagios de descoperirile sale. Excelent cunoscător de literatură veche, îmbină acribia istoricului literar aplecat asupra hrisoavelor cu dezinvoltura unui spirit tineresc, în căutare de abordări noi şi mai adecvate pentru a „şterge colbul“ de pe „cronice bătrâne“.

Pentru Răzvan Voncu, istoria literaturii nu e locul pe care se așterne colbul vremii, încremenindu-l. Gândindu-mă la maniera sa de a face istorie literară, mi-a venit în minte mica demonstrație a lui Stephen Hawking apropo de rostul imperfecțiunii, al răului, al nedesăvârșirii în perpetuarea viului: într-o sală imensă, goală, sunt vărsate multe mii de bile perfect egale între ele care își găsesc rapid locul la distanțe perfect egale de vecinele lor. Ce se întâmplă mai departe? Nimic, răspunde cosmologul. Dar, dacă dintr-o singură bilă se rupe o fărâmă cât de mică, începe forfota conexiunilor, a resituărilor, începe Viața. Un istoric literar dotat doar cu erudiție (adesea superior-țâfnoasă) va înfige datele istoriei literare cu bolduri, ca într-un uriaș insectar, și va admira încremenitul rezultat al trudei sale, opac la toate zvonurile din jur care i-ar tulbura lucrarea. Dimpotrivă, dacă erudiția e dublată de știința de interpretator cu fler, imaginație, îndrăzneală și „iubire lucidă“, rezultatul va fi unul favorabil deopotrivă trecutului și prezentului. Mereu în căutarea acordului fin, Răzvan Voncu frecventează secolii și intermediază subtile comunicări peste timp. Receptarea incompletă şi trunchiată a literaturii române vechi, de pildă, încremenirea în prejudecăţi şi perpetuarea comodă a unei imagini „consacrate“ pot fi vindecate, ne demonstrează el, prin lectură „proaspătă şi dezinhibată“. Întemeiată pe bibliografia medievistică occidentală şi răsăriteană, ea poate lumina „punctele obscure ale reprezentării lumii româneşti vechi“ şi poate face „omul vechi, autor al textelor respective, inteligibil pentru omul modern“.

Îi admir în continuare echilibrul şi seriozitatea (mă bucur că Nicolae Manolescu a identificat o vână de ardelenitate în manifestările scripturale ale mai tânărului coleg!), dar și arta cu care zgârie suprafața aparent seacă a istoriei literaturii dând la iveală vegetații luxuriante, arhitecturi secrete, labirinturi incitante, licori nebănuite. Să spun aici din nou că am avut privilegiul de a-l asculta vorbind despre literatura română, invidiindu-i în secret studenţii. La Festivalul Naţional de Literatură de la Cluj (ediţia a doua), la tema „Şcoala Ardeleană şi începuturile modernităţii româneşti“, a vorbit despre „o anumită filosofie a plăcerii pe care o poartă, în marginea unui discurs ideologic cât se poate de serios, iluminiştii de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Atât severii clerici catolici de la Blaj, cât şi micii despoţi orientali de la Bucureşti şi Iaşi sunt, ca şi omologii lor apuseni, oameni care preţuiesc aspectele lumeşti ale vieţii şi le cultivă cu o îndrăzneală care trădează apropierea epocii moderne“. La cea de-a treia ediţie, la tema „Începuturile literaturii române“, a reuşit să fascineze audienţa răspunzând la întrebarea Cum (mai) citim literatura medievală? Pornind de la obiecţia absenţei intenţionalităţii estetice în literatura noastră medievală: „Considerată o premisă obligatorie a literaturii, intenţionalitatea estetică nu pare a fi prezentă între pricinile pentru care primii noştri cărturari iau condeiul în mână. Absenţa ei penalizează întreaga noastră literatură din secolele al XV-lea – al XVIII-lea, în care, într-adevăr, după cum subliniază un Al. Piru sau un Eugen Negrici, nu există un Petrarca sau un Iacopone da Todi, iar Cantemir este un caz izolat, de explicat tocmai prin alogenia sa culturalä“, Răzvan Voncu deschide demonstraţia cu două argumente care schimbă perspectiva: „1) estetica funcţională (Jauss) leagă literaritatea de funcţionalitate, şi, mai ales, 2) valoarea estetică nu este o condiţie a literaturii medievale nici în alte literaturi“. Am evocat cele două discursuri fiindcă ele au probat încă o dată excepţionalul ambitus al vocii sale de critic şi istoric literar, dezinvoltura cu care străbate „pădurea“ de semne şi simboluri tulburând „încremeniri în proiect“, impresionanta diaprură exegetică la care apelează în fiecare nouă frescă interpretativă. Am folosit anume ambitus și diaprură, căci scrisul istoricului literar are incredibile virtuți melodice și picturale.

Irina Petraș

_*

Efort sintetizator

Nu poți să nu remarci amploarea și exactitatea informației celor scrise de Răzvan Voncu, textele sale oferind o lectură densă, deloc trenantă, grație expresiei nuanțate, plastice și tranșante. Cincuagenarul de astăzi verifică mereu soliditatea judecăților și a verdictelor ce par a fi definitive, grație unei inteligențe literare limpezi și foarte bine închegate în articulațiile ei. Fie că sunt încorporate celor Zece studii literare sau altor cărți, textele despre scriitorii comentați reprezintă adevărate profiluri micromonografice, iar acelea despre starea instituțiilor literaturii și culturii române impresionează prin efortul sintetic. Peste tot se practică o exegeză proaspătă, novatoare, care evită stereotipurile eminenței, dar şi perspectivele minimalizatoare ce reduc istoria noastră culturală la „ultima colonie de pelicani a Europei“, așa cum o vedea Adrian Marino.

În efortul său de risipire a confuziilor, de înlăturare a opiniilor eronate, Răzvan Voncu renunţă la abordările bazate pe surse de mâna a doua şi revine, așa cum îi stă bine unui foarte bun critic și istoric literar, la spiritul textelor. Pe de o parte, i se par mai adecvate interpretările ne-estetice – ideologice, sociologice, mentaliste – în privința „clasicilor minori“ (Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță ș.a.). Și aceasta, deoarece creația lor se pretează mai degrabă unor analize menite să evidențieze criteriul de evoluție istorică în serialitatea literaturii noastre. Pe de altă parte, pe susținătorul rubricii de cronica edițiilor de la revista România literară nu poate decât să-l bucure începutul fenomenului de „clasicizare“ a unor scriitori actuali ce au un profil estetic validat și consolidat prin apariția ediţiilor critice sau integrale.

Surprinderea momentelor de ruptură și de continuitate este înlesnită grație capacității de a înţelege mecanismele interioare ale unei creaţii, dar și ale istoriei literaturii noastre, pe care universitarul bucureștean o stăpânește cu aceeași siguranță de la un capăt la altul al ei. În efortul său constructiv, el reconstituie codurile culturale și literare ale diferitelor epoci şi situează autori și opere în contextul lor, păstrând un echilibru necesar între descriptivismul moderat şi interpretarea personală. Răzvan Voncu știe să înlănțuie frumos perioadele culturii și ale literaturii române, printr-o viziune istorică unitară. După o citire corectă a paginilor trecutului, are de câștigat atât adevărul contextualizat istoric, cât și proiecția pe axa viitorului, aceasta fiind o lecție însușită de la cronicarii de altădată: „Viitorul este în trecut, par să spună acești cronicari contemporanilor lor, și acesta este un semn foarte important al ieșirii din spiritul anistoric de care pare să fi fost animată prima jumătate a secolului al XVI-lea, ieșire pe care Constantin Noica o identifică abia în Descriptio Moldaviae“ (Secvențe literare contemporane, II, Ed. Viitorul românesc, 2002, p. 7).

Interesul istoricului literar este manifestat și față de aportul tradiției pentru cultura modernă, față de beneficiile exegetice și metodologice ale cultivării fondului vechi al literaturii. Așa cum reiese din volumul Orizonturi medievale, dar și din Arhitectura memoriei, autorul lor posedă o foarte bună cunoaştere a literaturii vechi. În procesul de redefinire a identității noastre culturale, el pledează pentru o istorie deschisă sau pentru ceea ce numește, pentru epoca veche, „ficțiune antropologică“ a omului ca ființă textuală. Este vorba despre o tentativă de aproximare, prin discursul istoriei literare, a universului spiritual al omului medieval, deși acesta pare că se îndepărtează tot mai mult de noi, pe măsură ce noi încercăm ne apropiem tot mai mult de el. Finețea analizelor este îmbinată cu capacitatea de sinteză, ambele motivate de dorința lui Răzvan Voncu de a reevalua sau de a reconfigura un trecut literar ancorat atât în albia socio-culturală, cât și în actualitate.

Un lucru distinct ce caracterizează activitatea de critic și istoric literar a lui Răzvan Voncu este preocuparea – finalizată prin analize pertinente și interesante – pentru literatura română scrisă în afara fruntariilor țării. Primul aspect care trebuie remarcat aici este acela că el se dovedește a fi un foarte bun cunoscător al literaturii din Israel scrise în limba română. Este o orientare binevenită și un gest salutar, în condițiile în care despre scriitorii de acolo era interzis să se vorbească în timpul comunismului, deoarece se făceau vinovați, față de preceptele ideologice, prin faptul că au plecat din țară într-un „lagăr capitalist“. Activitatea neîntreruptă și susținută de bune decenii în Israel a revistelor, a editurilor, a bibliotecilor şi a cercurilor literare în limba română îl determină pe comparatist să afirme, în deplină cunoștință de cauză, că, în îndepărtata țară, racordul la fluxul actual al literaturii române scrise în țară este mai bine făcut decât în Republica Moldova, în Ucraina și în Serbia.

Stă în intenția lui Răzvan Voncu de a lucra în viitor la o sinteză prin care să ofere o amplă panoramă a literaturii de limbă română scrisă în Israel, el fiind convins că, în afara graniţelor ţării, cea mai bună literatură română acolo se scrie. Și aceasta pentru că literatura română din ţările menționate, în ciuda unui proces lent de convergenţă, este defazată în raport cu aceea scrisă în ţară. Nu doar tema patriotică inflamantă şi carenţele lingvistice explică lipsa de sincronizare, ci şi un inevitabil provincialism. Această stare de lucruri îndeamnă fie la autism cultural regional, adică la ignorarea momentului literar din ţară, în favoarea unor ambiții auctoriale, fie, dimpotrivă, la exacerbarea unor gesturi de frondă şi de revoltă gratuită, condamnate din start la marginalitate.

Scriitorilor din Republica Moldova, Răzvan Voncu le face o strictă evaluare estetică şi, acolo unde se impune, una morală. Totodată, își exprimă nemulţumirea de faptul că scriem încă destul de puţin despre literatura de dincolo de Prut, iar când o facem, încondeiem pe condeierii de acolo fie cu severitate, fie cu condescendenţă. Or, în Republica Moldova s-a scris şi o altfel de literatură decât aceea a glorificării satului, a mamei şi a limbii române. Dovadă stă ecloziunea generaţiei ’80, pe deplin rezonantă cu literatura din ţară şi neivită pe un sol arid, deoarece existau, înainte de optzecism şi alte formule literare decât aceea desuet-eminesciană sau a lui Grigore Vieru. În privința optzeciştilor basarabeni, Răzvan Voncu ne întăreşte convingerea că miza lor, la unison cu aceea a congenerilor din România, a fost schimbarea codului literar, a modului în care este scrisă şi înţeleasă literatura momentului.

Acestei sfere a interferențelor geografice „hibride“ ale literaturii noastre îi este inclusă şi experienţa creatoare a lui Adam Puslojič și a lui Ioan Flora. La Adam Puslojič, este surprinsă relația cu modelele poetice românești, neconstatându-se diferențieri de structură între poezia sa în limba sârbă și aceea, mai nouă, în limba noastră. Așa se explică faptul că pitorescul poet a înfrânt limitele unei noi limbi de expresie și a devenit scriitor și de limba română. La rândul său, Ioan Flora, poet cu o dublă ascendență creatoare, română și iugoslavă (a fost cofondator al klokotrismului iugoslav), a adus o configurație deosebită a raporturilor poetului cu propriul discurs.

Răzvan Voncu are o reală capacitate de cuprindere și de înțelegere a fenomenului poetic postbelic. Odată cu apariția primului volum din Poeți români de azi, avem încă o mărturie clară a faptului că, dacă este aplicată cu o viziune istorico-literară clară și cu un program bine conturat, critica de întâmpinare – așa cum o scrie el – îl scoate pe practician din acea impresie de rătăcire descurajatoare pe care o lasă de multe ori urmărirea avalanșei de apariții editoriale. Cronicarul de la România literară crede că un critic nu are dreptul moral și profesional să ocolească, sub pretextul abundenței producției literare, sub-literatura și mistificările. Așa cum arată conceput şi structurat acest întâi volum, am convingerea că, alături de cel sau de cele care vor urma, poate constitui un posibil nucleu al unei viitoare istorii a poeziei române postbelice. Pentru o asemenea întreprindere, Răzvan Voncu are toate calitățile cerute unui redutabil critic și istoric literar.

„[…] încă din adolescență, pe când cântam rock și astfel credeam că subminez regimul comunist, m-am obișnuit să nu respect tabuurile și semnele de circulație“, se confesează autorul de Secvențe literare contemporane (loc. cit., p. 34). Semnele de circulație nu are cum să nu le respecte (poate doar dacă se consideră pietonul văzduhului), însă tabuurile le încalcă mereu. O autocaracterizare deplină o putem citi la prima pagină din Jurnalul unui an satanic: „Nu sunt nici tradiționalist, nici postmodernist, nici raționalist, nici internaționalist, nici de stânga, nici de dreapta, nici ortodoxist, dar nici catolicizant, nici euro-atlantic, nici euro-ural. […] Sunt, sau mai bine zis încerc să fiu, un intelectual independent, ireverențios față de prejudecăți și «idei primite», aspru cu mine însumi și, prin urmare, și cu ceilalți. Un intelectual de formație franceză, vorbind englezește și cu bune comprehensiuni balcanice și bizantine. Pe scurt, un kulak, numai bun de înjurat tovărășește și de înfierat partinic, oriunde m-aș afla. Judecățile mai slobode și dreptatea restabilită scurt, haiducește (prin Text), îmi vor fi, nădăjduiesc, iertate, dată fiind vârsta […]“. Îi vor fi toate iertate, mai ales pentru faptul că a rămas neschimbat și la 50 de ani… Sărbătoritul nostru nu este de acord cu teoria lui Laurenţiu Ulici despre generaţii şi promoţii literare, deşi nu poate face abstracţie de ea în studiile sale. Nici eu nu pot proceda altfel și închei prin a spune că Răzvan Voncu este liderul criticii și istoriei literare din generația sa.

Vasile Spiridon