Cînd nu am deloc bagaj de mînă, mă îmbarc în avion printre ultimii. Nu mai prind aproape nimic din agitaţia plimbării isterice, de colo, dincolo, a sacoşelor şi rucsacurilor de tot felul, a valizelor evident mai mari decît ar trebui, burduşite şi deformate, îndesate ambiţios pe unde se nimereşte. Nu mai aud cum se strigă unii pe alţii, cum îşi dau indicaţii peste capetele tuturor, în acute ce ţi se vîră direct în timpan, cum poartă pasagerii cool conversaţii intime, trăind cu senzaţia că se află la board-ul unei aeronave private. Nu mă mai mir. Mă aşez repede pe locul meu, îmi pun centura şi încerc să-mi mai aranjez avalanşa de gînduri. Sau mă prefac şi sînt inabordabilă!
Sîmbătă seara, cursa Cluj-Bucureşti. Mă uit prin hublou şi regret că nu l-am sunat pe Cornel Ţăranu. Fiecare dialog al nostru are o adiere din altă lume. Iar firele văzute şi nevăzute dintre noi întăresc misterul relaţiei… hmmm… zîmbesc… Un tînăr domn de pe rîndul de lîngă mine se ridică brusc şi mă îmbrăţişează strîns. Dirijorul Gabriel Bebeşelea. A urmat o oră pe care am trăit-o în cer, printre norii apusului şi cuvintele acestui muzician tînăr. Ceva din discursul lui m-a emoţionat mereu pînă la lacrimi. Poate şi iubirea amîndurora faţă de Kurt Masur… poate şi încrederea totală atunci cînd am mers pe mîna lui, a lui Marin Cazacu şi a Orchestrei de Tineret acum şase ani cînd Festivalul Naţional de Teatru a produs „West side story”. Îl privesc dominat de lumina crepusculului din spatele său. E pasionat, dedicat cercetării partiturilor şi manuscriselor lui George Enescu, împătimit de profesiunea sa, face nu doar concerte multe, minunate, înregistrări, programul unei orchestre europene care cîntă pe instrumente vechi, cu viola da gamba… al unui Festival, „Musica Ricercata“… Îl ascult şi îi susţin confesiunea prin tandreţea mea. În cer, peste munţi şi desene minunate care se văd pe pămînt, în ţara mea, orice călătorie spre destinaţiile propuse de Gabriel Bebeşelea este posibilă. Povestea lui merge la Moscova, Berlin, Singapore, Viena, Sibiu, Londra, Lucerna, Amsterdam, Barcelona, Iaşi, Cluj, New York… Mi-a vorbit despre partituri extraordinare scrise pe teritoriul României în acelaşi timp cu marile compoziţii ale lumii, cum le cîntă acum în premieră, fiind total necunoscute. Povestim despre ce este teatru de repertoriu, cum s-a născut el, ce înseamnă, despre cunoaştere şi memorie, despre… George Enescu. Şi aici am rămas. Tînărul acesta se topeşte în devoţiunea lui faţă de acest geniu. Faţă de complexitatea lui, faţă de unicitatea lui. Regăsesc vibraţiile de odinioară ale lui Cornel Ţăranu care şi-a petrecut zeci de ani ca să pună cap la cap nişte partituri, să facă transcrieri, să arhiveze. Nu ştiu de ce, poate pentru că abia puteam să respir de emoţie, îmi întorc capul şi mă uit în spate, în lungul avionului. Tehnologia îi ţine prizonieri pe călători. Tablete, laptop-uri, smartphone-uri. Se aud sunete ciudate, bip-uri, zgomote, gălăgie. Un bruiaj infernal care ne ţine departe de noi înşine. De ce este esenţial. De comunicarea reală. De realitate, de fapt. O secundă mi-am spus că mă voi ridica în picioare şi voi rosti cu voce tare tot ce am aflat de la Bebeşelea. Pentru că mă simţeam atît de fericită şi aş fi vrut să împart asta cu ceilalţi. Ca întotdeauna cînd trăiesc ceva care mă înalţă, ca atunci cînd văd un spectacol, un tablou, Toscana. Aş vrea să le spun cine este tînărul de lîngă mine, că sînt încă opere neştiute, nedescoperite, semnate de George Enescu, fie la 14 ani, fie matur, opere după care muzicianul acesta a umblat azi, în secolul 21, le-a cercetat, le-a cîntat în premieră mondială, le-a înregistrat cu orchestre importante, pe care le-a propus într-un repertoriu sau altul pe unde este invitat prin lumea asta să dirijeze şi care astăzi i se cer de la sine şi au succes fabulos! Îmi înăbuş pornirile şi simt nevoia să-i mărturisesc şi eu ceva despre fascinaţia mea faţă de Enescu încă din copilărie, cînd vara şi iarna mergeam cu ai mei la Cumpătu, la Vila „Luminiş“, ascultînd mereu aceeaşi poveste spusă de Tata, cum şi-a proiectat şi şi-a făcut George Enescu casa după concertele şi turneul din America, cum a vrut să fie orientată spre munţi şi spre Peleş, cum Regina Maria îl invita să cînte la castel, cum Menuhin a venit cu mama lui la Sinaia, s-au cazat vis-à-vis de parc şi mergeau zilnic la Cumpătu ca micul violonist să lucreze cu Maestru… Sir Yehudi Menuhin l-a adorat şi i-a fost recunoscător toată viaţa! Pianista Lory Wallfisch m-a lăsat cu gura căscată într-o emisiune cu „Nocturne“ mărturisind cum Enescu i-a salvat viaţa ei şi soţului ei, cum i-a scos din ţară, cum Maruca le-a adus bani şi biletele de tren, cum au fost aşteptaţi, protejaţi şi trimişi, mai tîrziu, în America de Menuhin… Festivalul „Enescu“ există pentru că Menuhin a pus umărul întru memoria mentorului său. Ediţii în şir au sosit aici cei mai mari muzicieni şi cele mai importante orchestre ale lumii pentru că motorul Menuhin l-a pus în centrul muzicii mondiale pe acest geniu, George Enescu.
Tînărul de lîngă mine arde în atîtea poveşti cu un singur subiect: Enescu. A cercetat pe cont propriu serios şi aplicat, a pus în circulaţie opusuri ca Strigoii sau Pastorale Fantasie, s-a consultat pe anumite teme cu Cornel Ţăranu, i-a învăţat pe intendenţi că va cînta mereu în programul său ceva din Enescu. Energia şi patima unor tineri ca Gabriel Bebeşelea, ca Daniel Petrică Ciobanu, un pianist extraodrinar care duce vîrfurile interpretative actuale la Piatra-Neamţ pentru un Festival tot cu gîndul la Modelul Enescu, nobleţea cu care dirijorul Cristian Măcelaru a cîntat serile trecute lucrări semnate de Constantin Silvestri în concertul său minunat din cadrul Festivalului „BBC Proms” poate ne vor salva de la ignoranţă.
Oare de ce m-am întîlnit cu Bebeşelea tocmai acum? Nu ne-am văzut de ceva vreme… M-a tot frămîntat zborul nostru prin cerul crepusculului. După doua zile am înţeles. Pe 19 august a fost ziua de naştere a lui Enescu. Şi am primit acest dar: întîlnirea noastră. Ca pe un prolog. Ca pe un imens privilegiu. Acolo, sus, departe de dezamăgiri, de orgolii, de pălăvrăgeală fără conţinut.
La sfîrşitul acestei săptămîni începe încă o ediţie a Festivalului „George Enescu”. Lumea în armonie. După eforturi pe care doar unii le observă, orchestrele mari, soliştii de top vor interpreta şi opere semnate de muzicianul român. A devenit chiar o condiţie. Faptul că mi se pare normal nu exclude strădania, consecvenţa şi tenacitatea organizatorilor. De la începutul anilor nouăzeci, România literară a fost un partener serios al Festivalului. Directorul revistei, Nicolae Manolescu, a susţinut cu responsabilitate şi entuziasm iniţiativa mea şi, astfel, în pagini întregi dedicate şi deseori fără odihnă ca să se respecte termenii de predare au urmărit evenimentul şi l-au analizat nume remarcabile de muzicologi, critici muzicali: Ada Brumaru, Dumitru Avakian, Elena Zottoviceanu, Valentina Dediu. Ani de zile, revista noastră a simţit ca pe o datorie morală şi profesională apropierea de acest fenomen, astăzi de mare anvergură, şi a numelui pe care îl poartă. Deşi nu sîntem o publicaţie de specialitate, am respectat miza, valoarea, Modelul. De cîţiva ani, dimensiunea a impus acest brand în toate registrele de promovare şi reflectare. Aşa cum se cuvine.
De pe 31 august şi pînă pe 22 septembrie, muzicieni şi specialişti excepţionali, public amator, auditoriu rafinat, public de toate vîrstele, cu toţi vor trăi intens aventura spirituală, zi şi noapte, în tot ceea ce propune această ediţie. România literară se pregăteşte pentru un nou tur de forţă. Pe 12 septembrie voi fi şi eu la Sala Palatului ca să-l ascult pe dirijorul Gabriel Bebeşelea ce va conduce Orchestra Simfonică Academică de Stat „Evgheni Svetlanov” din Rusia. În deschidere, Pastorale Fantasie de George Enescu.
Amintirile mă copleşesc…