S-au împlinit, pe 1 septembrie, optzeci de ani de la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania nazistă. Amintirile de atunci se amestecă indiscernabil cu lucruri aflate mult mai tîrziu. România era principalul vecin prietenos al Poloniei, flancată de doi giganți agresivi și prădalnici. U.R.S.S. o va ataca pe 17 septembrie, în temeiul Pactului Ribbentrop-Molotov, încheiat cu o săptămînă înaintea atacului german. Ca urmare, calea primordială de salvare pentru polonezi rămînea trecerea frontierei românești. La Piatra Neamț, unde locuiam pe atunci, am văzut multe mașini poloneze în drumul lor spre o țintă necunoscută. Unii refugiați au poposit temporar în oraș. Am pe masă un volum masiv (828 de pagini) : Margaret Mitchell, Autant en emporte le vent (Gone with the Wind). Roman. Traduit de l’anglais par Pierre-François Caillé. NRF. Gallimard. Paris-43, Rue de Beaune. 15e edition. I-a fost dăruit mamei de o poloneză refugiată. Tot atunci a revenit în țară fiica lui Maiorescu, Livia Dymsza, văduva unui diplomat polonez. Destinul a voit ca ea să-și sfîrșească zilele în țara natală și să-și doarmă somnul de veci alături de părintele ei. În România s-au refugiat, de asemenea, marii demnitari ai Poloniei : președintele Ignacy Mościcki, mareșalul Rydz-Smigly, ministrul de Externe Beck.
Atitudinea guvernului român față de martirizata Polonie a fost mai presus de orice elo giu. La 14-15 septem brie 1939, un tren transportînd o mare par te din rezervele de aur ale Băncii Po loniei a tranzitat țara noastră, cu acordul au torităților, pre țioasa încărcătură fiind îmbarcată la Constanța pe bordul unui petrolier brita nic, în ciuda protes telor vehemente ale lui Fabricius, mi nistrul Germaniei la București. Acest fapt l-a costat viața pe pre mierul Armand Că linescu, asasinat de legionari, la ordinul Berlinului, în ziua de 21 septembrie. O seamă de militari polonezi au fost găzduiți un timp la Tg. Jiu, înainte de a pleca spre Marea Britanie, spre a se alătura Forțelor Poloneze Libere, sub comanda generalului Władysław Sikorski. În ianuarie-februarie 1940,tatăl meu a fost concentrat ca medic la tabăra de la Tg. Jiu. Cîteva fotografii de atunci îl înfățișează în mijlocul camarazilor români, vreo două și în compania polonezilor, aceștia purtînd caschetele lor rombice. Internații modelaseră din zăpadă cîteva sculpturi remarcabile, sortite să dispară la venirea primăverii.
Recitesc paginile din septembrie-octombrie 1939 ale jurnalului Marthei Bibescu și descopăr acolo o uimitoare previziune a mersului războiului abia început: „Nimeni nu e mai orb decît cel ce nu vrea să vadă sau nu este în stare să vadă. Așa că [nemții] vor izbi ca chiorii, vor face totul praf și pulbere și, în cele din urmă, tot ei vor trebui să achite nota de plată.” Un ciudat paralelism se ivește aici cu vorbele lui Hitler într-o discuție cu Goebbels: „Avem de dat seamă deja pentru atît de multe încît trebuie să cîștigăm, pentru că altfel întreaga noastră națiune – împreună cu noi, aflați în fruntea ei – și toate lucrurile care ne sînt dragi vor fi șterse de pe fața pămîntului.”1 Dictatorului, cum se vede, nu-i era străină perspectiva înfrîngerii, la care a contribuit el însuși prin conducerea efectivă a operațiilor militare. Strategia „capora- li s imului” (cum l-a numit Tudor Arghezi) se va dovedi falimentară, bazată fiind pe ignorarea suverană atît a istoriei, cît și a geografiei. Amintirea dezastrului suferit de Napoleon și o sumară privire pe hartă ar fi trebuit să împiedice atacarea Uniunii Sovietice. N-au împiedicat-o, iar succesele obținute de germani în 1941 au întreținut cîtva timp iluzia victoriei finale. Rusia europeană a fost ocupată pe jumătate, pînă la o linie diagonală mergînd de la Leningrad în nord-vest pînă la Stalingrad în sud-est și trecînd în centru pe la porțile Moscovei.Dar niciunul din aceste orașe, în ciuda unor mari eforturi, n-a fost ocupat de nemți. La Moscova s-a înregistrat primul eșec de mari proporții, iar la Stalingrad o veritabilă catastrofă, punct de cotitură în mersul războiului european. Tototdată, Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia) n-a funcționat niciodată cum trebuie. Japonezii n-au răspuns apelului german cînd trupele hitleriste asediau Moscova, în schimb la 7 decembrie au lan sat atacul de la Pearl Harbor, modificînd radical raportul de forțe dintre cele două tabere. „Iată-ne îm barcați pe aceeași corabie”, i-a telegra fiat atunci Churchill lui Roosevelt. „Știam că drumul va fi lung și greu – va scrie pre mierul britanic în memoriile sale – , dar că victoria va fi a noastră.” Pe 6 iunie 1944 anglo-americanii debarcă în Normandia, în vreme ce sovieticii își continuau drumul spre Berlin. Pe 30 aprilie 1945 Hitler se sinucide, iar a doua zi steagul roșu flu tură pe Reichstag. Japonia va capitula pe 14 august, după lansarea bombelor atomice la Hiroshima și Nagasaki. Al Doi lea Război Mondial a durat 2174 de zile, a costat 1,5 trilioane de dolari și în el și-au pierdut viața 50 de milioane de oameni2.
Prețul amar al victoriei asupra nazismului a fost căderea Europei de Est sub dominația sovietică pentru aproape jumătate de secol. În acest timp Occidentul se redresa, iar țările învinse, Germania de Vest și Japonia, realizau miracole sub raport economic. Despre răstimpul de după ’89, cînd comunismul s-a prăbușit sub povara propriilor lui metehne, dar a lăsat sechele sensibile și astăzi, vom vorbi încă mult timp și vom căuta mereu soluții. Pînă una-alta, o nouă cursă a înarmărilor își arată amenințător colții. Marii decidenți ai lumii actuale pot fi acuzați de orice, dar nicidecum de prea multă înțelepciune. „Singurul lucru pe care îl învățăm din istorie – spune Hegel – este că nu învățăm nimic din istorie”.
_______________________
1 Andrew Roberts, Furtuna războiului. O nouă istorie a celui de-al Doilea Război Mondial. Traducere din limba engleză: Florin Sia. București, Litera, 2013, p. 250.
2 Ibidem, p.815.