Poeţii romantici n-au ezitat să transpună în versuri fapte autentice, atunci cînd tensiunea lor emoţională le recomanda în acest sens. Victor Hugo, bunăoară, evocă o întîmplare trăită de tatăl său („Mon père, ce héros au sourire si doux”) în timpul războiului din Spania. Însoţit de un husar credincios, generalul străbate călare, în seara unei bătălii, cîmpul înţesat de morţi. La un moment dat, aude geamătul unui rănit, care murea de sete şi cerea de băut. Husarul, la ordinul comandantului, se apleacă să-i ducă o ploscă la buze, cînd rănitul scoate brusc un pistol şi trage un glonţ ţintind fruntea generalului.
Le coup passa si près que le chapeau tomba
Et que le cheval fit un écart en arrière.
Donne-lui tout de même à boire, dit mon père.
(Après la bataille)
Acelaşi timbru al autenticităţii îl are, la Alecsandri, poezia Sergentul. În vreme ce Peneş Curcanul, cu personajele de acolo (Cobuz, Ţinteş, Bran, Vlad, Burcel, fraţii Călin, sergentul, căpitanul), ţîşneşte integral din fantezia poetului, Sergentul narează o întîmplare petrecută aievea : întîlnirea unui ostaş român, care se întoarce rănit de la Plevna, purtînd pe piept „Steaua României” şi „Crucea Sfîntului Gheorghe”, cu un regiment al gărzii imperiale ruse. Dialogul dintre sergent şi colonelul rus ne stăruie tuturor în memorie:
„Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-au dat ?”
„Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.”
„Dar pentru care fapte ?” „Ştiu eu ?… Cică drept
plată
Că am luat eu steagul redutei… şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit
în şanţ…”
„Dar ce rang ai, voinice ?” „Am rang… de
dorobanţ!”
Găsesc, între filele unei ediţii Alecsandri, chiar la pagina cu Sergentul, o veche tăietură din presă, căreia – neglijenţă reprobabilă – nu i-am notat nici autorul, nici publicaţia şi nici data. (De pe verso, se poate vedea că e din vremea cînd Ceauşescu era preşedintele Consilului de Stat.) Transcriu textul ca atare, rugîndu-l pe autor, dacă aceste rînduri îi vor cădea sub ochi, să-şi divulge paternitatea : „În pofida focului năpraznic al turcilor, protejaţi de puternice fortificaţii, vitejii luptători ai Diviziei a 4-a române au pătruns în interiorul redutei [Griviţa 1], angajînd crîncene lupte corp la corp şi izbutind în cele din urmă să o cucerească. Pe parapet a fost înălţat drapelul Regimentului 14 dorobanţi. Drapelul otoman din redută a fost capturat de soldatul Grigore Ion. În toiul luptei, deşi angajat strîns cu mai mulţi duşmani, el a zărit un ostaş turc care încerca să pună drapelul la adăpost, părăsind reduta. S-a repezit asupra lui, l-a doborît şi a pus stăpînire pe drapel. Pentru fapta lui eroică, a fost decorat cu ordinul «Steaua României», iar ţarul Rusiei i-a acordat ordinul «Crucea Sf. Gheorghe».”
Remarcăm, în finalul relatării, modul inegal în care este consemnată acordarea celor două decoraţii : ţarul Rusiei este invocat deschis, în vreme ce domnitorul României nu! Îngustimile epocii îşi spuneau şi aici cuvîntul. Dincolo de asta, esenţial rămîne faptul că aflăm numele eroului : soldatul Grigore Ion. Deducem că, pe lîngă decoraţii, a fost şi avansat la gradul de sergent. Întîlnirea lui, pe drumul spre casă, cu regimentul rusesc va fi ajuns repede la cunoştinţa lui Alecsandri, dînd naştere poeziei ce va figura în toate manualele. Nu ştim nimic despre soarta lui Grigore Ion după întoarcerea lui la vatră. Mormîntul său se află, probabil, într-un modest cimitir sătesc, undeva, prin părţile Vasluiului. Se încumetă cineva să-l caute ? Descoperirea lui ar fi un fapt senzaţional.