Societatea principatelor române de la mijlocul secolului al șaisprezecelea nu era pregătită pentru înnoirile, pentru modernizările pe care cei doi fii (din mame diferite), ai lui Pătrașcu cel Bun: Mihai Viteazul și Petru Cercel (1545-1590), au dorit să le impună, în consens cu evoluția lumii europene. Ei au și avut un sfârșit violent, primul pierzându-și capul sub sabie ungurească, celălalt asasinat de o mână otomană.
Socotit a fi un aventurier și un extravagant în epocă, Petru Cercel s-a ilustrat, la drept vorbind, ca un intelectual rafinat, vorbind 12 limbi străine (italiană, franceză, germană, polonă, desigur turcă și alte câteva limbi orientale), ca un veritabil om al renașterii.
Cei doi ani petrecuți pe tronul Țării Românești (1583-1585), urmând lui Mihnea Turcitul care i-a succedat mai apoi pe același tron, au reprezentat un continuu conflict cu boierii, care n-au înțeles nimic din încercarea acestuia de a reorganiza armata, punând temelia unui atelier de confecționare de tunuri din bronz, fiind iritați de cerința schimbării la Curte a vestimentației tradiționale a boierilor (și nu numai), cu una occidentală, deranjați de plantarea unor culturi florale în grădini „alla italiana”, cu sere pentru plante exotice, în preajma palatului etc., și nu în ultimul rând prin eleganța cu care își purta în ureche un cercel de aur masiv, cu o perlă de mărimea unui ou de porumbel („una perla grande nell’ che portava orechia”, cum se află înscris pe fresca Mănăstirii Căluiu, județul Olt). De numele lui Petru Cercel se leagă construirea aducţiunii de apă la Târgovişte şi ctitorirea Bisericii Domneşti; zidește Mănăstirea Mislea, renovează Mănăstirea Curtea de Argeș și Biserica „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului. În timpul liber citea cărți de literatură și scria poezii, despre care pomenește secretarul său, Franco Sivori, scrieri, din păcate, pierdute în lungile peregrinări prin lume ale Principelui.
După ce fusese ostatic la Înalta Poartă, evadând de pe Insula Rhodos și dintr-o temniță din Siria, ajunge în Franța, pentru a fi curând unul din preferații regelui Henric al III-lea al Franței, cunoscut notoriu ca homosexual, fapt ce a făcut să planeze și asupra princepelui valah o asemenea suspiciune. După moartea regelui, care l-a susținut pentru accederea la Tronul țării sale, Petru Cercel și-a petrecut doi ani la Roma, căutând sprijin, în intenția aceleiași urcări pe Tron, Papa Grigore al XIII-lea însuși recomandându-l ca pe un „legitimo succesore”. La Constantinopole este, de asemenea, susținut de către diplomații francezi de pe lângă Înalta Poartă și în cele din urmă, ungerea se produce. Când însă, în 1585 Principele prinde de veste despre mazilirea ce i se pregătea, grăbit se refugiază în Transilvania unde însă, este întemnițat o vreme la Mediaș, apoi în închisoarea din Hust, unde compune versuri și citește din cățile trimise de iezuiții de la Cluj, după cum relata servitorul său din acea perioadă, citat de Franco Sivori. Ajuns, în cele din urmă, la Constantinopole, este aruncat în închisoarea de la Edicule (Cele Șapte Turnuri) și trimis în exil pe Insula Rodos, numai că, înainte de a ajunge, în mijlocul Bosforului, pe vasul care îl transporta, este ucis fără milă.
Perioadele șederii la Roma sunt importante pentru intelectualul Petru Cercel, care scrie poezii și se bucură de reputația unui om de rafinată cultură. Unul dintre cronicarii vremii, italianul Fuchsi Lupino Oltadinum îl descrie astfel:„Toţi se mirau de aerul şi de înfăţișarea lui cea maiestoasă, de vorbirea lui cea curată în aproape toate limbile europene şi de înalta lui înţelepciune”. Începuturile activității literare se leagă tocmai de perioada primei sale șederi în Italia, dobândind acolo o adevărată faimă de „învățat mărinimos și valoros”, după cum menționează în memorialul său Franco Sivori. Era firesc, întrucât mai înainte, la Constantinopole își perfecționase educația cu dascăli dintre cei mai de seamă, apoi în Rodos învățase grecește și turcă.
Deprindea cu ușurință limbile străine ale locuitorilor din țările prin care se perinda. În Transilvania, bunăoară, învățase ungurește, în Germania se familiarizase cu germana ș.a.m.d., ajungând a fi apreciat ca un veritabil poliglot. La Curtea Franței își perfecționase într-atât limba franceză, încât putea scrie el însuși literatură (poezii), intrând în contact cu ilustre personalități culturale ale vremii. Cunoștea foarte bine creația marilor poeţi contemporani – Ariosto sau (mai ales), Pierre de Ronsard, cu care s-a întreținut personal și „care a avut rolul de a-i deschide alte orizonturi literare. Totuși, cel care l-a influenţat cel mai mult a fost scriitorul Desportes, favorit al regelui Henric al III-lea” (G. Larson, Histoire de la littérature française). Din toată această perioadă, franceză și italiană, producția literară i s-a pierdut, fiind salvat doar Imnul Rugăciune, scris și publicat în limba italiană, pe care diplomatul și eruditul Stephano Guazzo (fondator al „Accademia degli Illustrati in Casale Monferrat”) l-a reținut în ale sale Dialoghi piacevoli (Veneția, 1586) și despre care se pronunță în termeni cu totul favorabili:„Cu adevărat capitolul acesta slăvește pe pământ și în cer pe autorul lui, căci e plin de suflare, pe cât de evlavioasă pe atât de poetică ṣși mă gândesc că lungile și tristele rătăciri i-au câștigat acestui principe, pe lângă alte daruri, și această mare cinste de a se fi numărat printre poeţii toscani, care fericire abia de se găsește la vreun principe italian din ziua de azi ” (Stephano Guazzo, Dialoghi piacevoli).
Rugăciunea, în stil baroc, având un timbru patetic evident, probează cu prisosință caracterul profund creștin al formării sale, pe care nu l-a abandonat în mediile musulmane care, desigur, vor fi fost presante asupra sa:„Potentissimo Dio del sommo, et imo,/ Tu che creasti il ciel, la terra, e’l mare,/ Gli angeli de la luce, et l’huom di limo./ Tu che nel ventre vergine incarnare/ Per noi volesti Padre omnipotente,/ Et nascere, et morire, et suscitare./ Tu che col proprio sangue veramente/ N’apristi il ciel, spogliasti il limbo, et poi/ Sathan legasti misero, et dolente./ Tu che con sante braccia aperte a noi/ Ancor ti mostri mansueto, et pio/ Per darne eterno ben ne i regni tuoi./ Ascolta, Padre, l’humil priego mio/ Che supplice, et diuoto a te nevegno,/ A te che ti sesti huom per far me Dio”. Și, în excelenta versiune românească datorată lui Al. Ciorănescu, publicată în „Revista Fundațiilor Regale”, Nr. 9/1935, pp. 660-666:„Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,/ Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,/ Pe om din lut şi nevăzute duhuri;/ Tu, care din fecioară întrupare/ Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,/ Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;/ Tu, ce vărsându-ţi sângele cucernic/ Ai sfărâmat a iadului tărie/ Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;/ Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie/ Şi blând te-arăţi şi milostiv cu mine,/ Spre-a-mi face raiul veşnică moşie;/ Ascultă, Tată, ruga mea ce vine/ La tine arzătoare şi plecată,/ Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine”.
Poemul e mai puțin tributar expresiei canonice liturgice și, prin discursul ceremonios, de referențialitate culturală (biblică, inevitabil), se încadrează confortabil în poezia religioasă cultă prezentă în lirica italiană la acea oră, dar, în discursul său se resimte cu evidență „duhul ortodox” (Dan Horea Mazilu). Versurile sunt stilizat simple, expresive în substanța ideatică pe care o comunică, denotând o anume cultură prozodică deprinsă din lecturile atâtor texte laice. Stilul e armonios și plin de vibrație (Cristian Moșneanu), metaforele sunt puține și discrete, dar vin să tălmăcească în cuvinte alese conținutul teologic al povățuirilor biblice, asumând astfel menirea îndumnezeită a omului în general.
Ca în atâtea alte cazuri, s-a pierdut și producția poetică – atâta câtă va fi fost – datorată lui Petru Cercel, una dintre figurie cele mai ilustrative ale culturii renascentiste pe care le-am avut. Imnul Rugăciune face din plin dovada talentului literar al principelui și pune o elegantă pată de culoare pe începuturile literaturii noastre culte, inexistentă, de altfel, la acea dată, operă literară pe care trebuie să ne-o asumăm, să-i oferim locul de merit în corpusul de documente ilustrative reale dintr-o epocă revolută, medievală, chiar dacă a fost elaborat în limba italiană. Poemul ilustrează, fără tăgadă, formația culturii noastre religioase creștine, care a stat la baza conștiinței naționale în evoluția sa istorică.