Relația Maestru – Discipol e una dintre cele mai complicate cu putință, mai ales când însuși Discipolul n-o recunoaște decât involuntar.
De o manieră discretă s-a petrecut de curând un adevărat eveniment literar: apariția volumului al V-lea, ultimul, din seria de Opere de Ștefan Petică. Editoarea, profesoara Nicoleta Presură-Călina, ea însăși descendentă a familiei poetului, a reușit să ducă la bun sfârșit în doar trei ani o întreprindere de proporții – publicarea la Editura Muzeului Literaturii Române a tuturor scrierilor poetului dispărut în floarea vârstei. Fără a face o ediție critică, ea strânge pentru prima oară împreună tot ceea ce a compus Petică în scurta lui viață – poezii, poeme în proză, piese de teatru, studii critice și estetice, jurnalistică. Într-unul din recentele numere ale revistei noastre, Răzvan Voncu a analizat, pertinent și în detaliu, meritele ediției de față. Începând cu acest an, avem încă un autor român „integralist” la capitolul editării sale.
Culmea e că Petică se bucurase și până acum de numeroase ediții, începând cu cea a lui N. Davidescu de la Editura Fundațiilor Regale (1938), și până la remarcabila ediție în două volume a Eufrosinei Molcuț, din anii 1970-1974. Nici una dintre ele nu descifrase însă toate manuscrisele poetului de la Biblioteca Academiei și mai ales nu urmărise opera lui de jurnalist, greu de identificat din cauza nenumăratelor pseudonime cu care semna poetul în revistele vremii.
Volumul V, recent apărut, cuprinde jurnalistica. Dacă poeziile, începând cu volumul antologic Fecioara în alb (1902), poemele în proză, dramaturgia ori articolele critice fuseseră și mai înainte examinate, vasta producție jurnalistică rămăsese până azi necunoscută. Spre surprinderea multora, redactarea unei rubrici de ziar aproape în fiecare zi, timp de câțiva ani, a avut drept rezultat o suită de texte întinse pe aproape 500 de pagini: ele nu dezamăgesc, dimpotrivă. Articolele publicate în „Lumea Nouă” și „România Jună” între 1898 și 1902 se transformă astfel în operă distinctă.
Cum arăta Bucureștiul la 1900? Ca să aflăm, ne putem adresa unor romane reputate (semnate de Ion Marin Sadoveanu ori de G.Călinescu), însă ele descriu doar o anumită familie, un anumit mediu social. Pentru a recompune mental varietatea lumilor bucureștene de la 1900, nu avem multe surse fiabile; fără îndoială că Momentele lui Caragiale domină de la înălțime peisajul, dar dincolo de ele? Ajungem astfel la articolele lui Petică.
O bună parte a lor se consacră situației politice, disputelor parlamentare, legilor trecute prin Parlament, politicienilor, dar dincolo de ele…? În instantanee concise defilează prin fața cititorului contemporan cafenelele, balurile pretențioase, magazinele, școlile, lumea jurnalismului, momentele electorale etc., o lume de un pitoresc intens, acum dispărută. Spre deosebire de jurnaliștii anonimi de la începutul secolului, Petică posedă o aură de visare chiar și în cele mai anodine împrejurări: unele dintre articole par poeme în proză ratate.
Ideatic, ne surprinde orientarea decis pro-europeană a mesajului acestui poet. Fostul socialist apelează întotdeauna la exemplul francez, belgian, german sau englez, ori de câte ori e vorba de urbanism, învățământ, finanțe, armată; informația autorului se dovedește atât de bogată în toate aceste arii, încât îl imaginăm cu greu pe suavul cântăreț al Fecioarei în alb adâncit în proza realității. Petică scrie și despre Edgar Allan Poe, d’Annunzio ori procesul Dreyfuss cu pasiune și inteligență. Dacă jurnalistica i-a oferit poetului mijloacele de trai, trebuie să constatăm că vocația de a scrie articole de ziar el a avut-o în sânge.
Acest ultim volum de Opere atestă încă o dată înrudirea profundă și dramatică între poetul nefericit și modelul său (mereu prezent, niciodată mărturisit), modelul eminescian. Ca și lui Eminescu, jurnalistica i-a scurtat lui Petică viața, dar i-a și împlinit-o într-un mod neașteptat: o lume întreagă de evenimente și de cultură și-a găsit doar aici expresia. Ca și la Eminescu, marea operă literară (poemele, proza poetică, piesele de teatru) s-a strecurat printre articolele scrise zilnic, compunând astfel fața nevăzută și nocturnă a unui intelectual strălucit.
Întocmai ca Eminescu, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie, a dat câteva examene, dar a părăsit rapid forma oficială de cultură, ce nu era în stare să-i satisfacă neliniștile și curiozitatea intelectuală. Pliată pe model eminescian, existența lui Petică a aspirat la identificarea cu modelul, pregătindu-și prin fiecare zi finalul nedrept și precipitat, încă mai precipitat decât al maestrului său.
Poezia scrisă de cei doi nu seamănă, bineînțeles, în nici un fel: Eminescu absorbise esența romantismului și încerca să sondeze ce va fi după romantism; Petică sesizase esența simbolismului și presimțea deja expresionismul. Dar regimul lor poetic și creator a fost identic.
Asemenea binomuri simetrice și tragice nu sunt numeroase în nici o literatură din lume. Literatura română, prin Ștefan Petică (prin acest Eminescu în ton minor), posedă unul rar și impresionant. Ar trebui să ne mândrim cu el mai mult decât o facem și să îl examinăm înduioșați ori de câte ori vorbim despre hazard în istorie, acel hazard care nu e niciodată cu adevărat întâmplare.