pot repeta, pe scurt, ce spuneam altădată despre excelentul regizor, eseist, prozator, poet Mihai Măniuțiu: poemele lui coboară, cu fiecare plachetă, tot mai adânc şi mai dez-vrăjit spre interioare vulnerate, proza exersează derâderi la lumea care (pe)trece, iar regia caută locul de mijloc, răscrucea în care înăuntrul şi în afara s-ar putea reconcilia: „Secretul – spunea un personaj al său – constă în a găsi mijlocul, muchia tăioasă, subţire… Să nu fii nici în interior, nici în afară, ci acolo, la mijloc, pe fâşia crepusculară…”. În toată opera lui, receptarea lumii e subîntinsă de imaginaţia gestual-simbolică a scriitorului-regizor, care pândește mai multele, posibile, înmuguriri și surpări ale structurii comun acceptate cu o doză de-abia reprimată deznădejde („trecătorii se lipeau de ziduri abia dacă înaintau câte un pic / și nu într-o direcție anume ci mai degrabă / mișcându-se încoace și-ncolo – un dans / cât se poate de stânjenitor de stupid / îți venea să te întinzi în pat să-ți tragi pătura / peste cap și să le dai naibii pe toate”). Scrisul exploatează liber rămăşiţe ale imaginarului debordant, neepuizat în exerciţiul regizoral, tot aşa cum „împieliţările” scenice se sprijină fertil pe accesul la miraculoasa şi extenuanta diversitate figurală a cuvântului.
Și în placheta cea nouă descopăr înscenări cu bătaie lungă, bine jucate în spațiul poemului. Remarcasem în volumul Vertij tulburătoarea exersare a „morții umăr la umăr” cu angoasanta vecinătate a morții celuilalt. Un ecou răzbate și în cartea cea nouă, într-o piesă cu un singur act. Simplitatea întrebării ivite dintr-o curiozitate temându-se, parcă, de propria satisfacere – ți-e frică? – și răspunsul pe marginea abisului, semn de uimire goală, împăcare și neputinţă, sunt cutremurătoare: „ți-e frică? am întrebat-o. / frică ‒ de ce? a întrebat ea cu ochii albi de mirare. / de ce o să urmeze – am zis. de ce ar putea să urmeze. ori / să se-ntâmple. de boala care te mistuie. de moarte, bunăoară. / păi despre moarte nu știu nimic – a suspinat ea. moartea-i / așa ca un plasture. ți-l aplici unde te doare, ca să nu te mai / doară. dar pot să-ți spun să nu te temi. oricât de tare ar durea, / până la urmă nu doare”.
În lumea de azi, toate jocurile au fost făcute, așadar ieși val-vârtej din propria viață căci nu mai e „nimic de schimbat/ nimic de/ reținut“, poate doar „oglinda neagră în care nu-ți mai vezi chipul / și-n care / de la sine / în ciuda ta și-a urletului din mațe / pălește / speranța / în / schimbarea la față”. Soluția ar putea fi oricare atunci când nu mai e nicio nădejde de mai bine: „i-a venit deodată să întrebe / și chiar a întrebat: / oare s-a întors christos? / de unde să știu eu cucoană (i-a răspuns cineva / destul de morocănos) / vedeți doar că s-a luat lumina a fost și un mic cutremur / de fapt nu chiar atât de mic / și ne e teamă că vor urma și alte replici / dar poate vine și cine ziceți dumneavoastră / că am încercat să dăm telefon peste tot / și telefoanele nu mai funcționează / oricine chiar și ăsta de care ați pomenit / ne-ar fi poate de oarecare folos” (în caz că vine christos). O stranie alinare mai poate veni dintr-o mică poveste amăgitoare, ca-n ora 3: „uneori / rareori / în palma mea / gângurește / și-mi spune basme / din viitor / povești și / fabule cu minuni / de groază / din veacul / următor / în limba lui / spurcată / de bebeluș / omnivor / beat de sânge / un ceva / care aduce / a / inorog”. Amenințările sunt ignorate, pietrele nu se prăbușesc de sus asupra noastră, așa încât, „cât timp se târăsc / plutind / nu ne neliniștim”, căci ne imită comportamentul.
Lecția face cât o artă poetică exasperată nu doar de incapacitatea cuvântului de a ajunge la esențe și de a oferi un suport, ci și de dramatica micșorare a omului simplificat și de audiența scăzută pe care enunțurile poetului o mai pot avea, căci „secolul / celor toxici e abia la început. cu începutul nu e de glumit”: „ascultă-mă bine / nu scrie despre cei din familia ta / poezia nu-i ciorna cu înflorituri a / unor improbabile biografii […] să nu faci penibile adnotări în marginea / de abis / a masacrelor genocidelor crimelor / cu care suntem îndopați la televizor / nu te băga în ciorba asta / versurile tale – orice ai face – nu împroașcă rachete / și vitriol / (este că ți-ai dori?) […] nu scrie despre întuneric / că nu ai degete oarbe cu care să-l pipăi/ din degețelele tale izvorăsc lumini de breloc / debile […] să nu scrii / despre cei care mor / suflarea lor veștedă nu ți-a veștejit / dexteritatea cu care învârți cuvintele / și le joci / palmate / aidoma unui cartofor […] despre plâns despre lamento / să nu pomenești / și dacă poți șterge ce ai scris / șterge tot / și nici despre asta / despre faptul că ai șters / să nu scrii”.
Vezi și amintirile cu Ghilgameș și Enkidu. Pe scurt, de citit.