Între 1970 și 1974, Romulus Guga a publicat cinci romane – Nebunul și floarea (1970), Viața postmortem (1972), Sărbători fericite (1973), Adio, Arizona (1974) și Paradisul pentru o mie de ani (1974) –, epuizând un experiment epic situat între tentațiile poeziei și dramaturgiei; structura poematică a frazei și tensionarea conflictului pe o scenă deocamdată imaginară sunt „semne“ ale acestei treceri de la un mod de creație la celălalt, în perspectiva orizontului unui spațiu continuu, uniform, organizat în jurul unor obsesii tematice și al unei substanțe mereu aceeași pe parcursul celor cinci texte. „Aventura“ epică a lui Romulus Guga începe cu Nebunul și floarea, romanul care a fost considerat „cartea-efigie“ a prozatorului; într-adevăr, acest text delimitează conturul spațiului amintit, fixând în chiar secvența sa inițială o „funcționalitate“ și o problematică pe care titlurile ulterioare le vor nuanța fără a le diversifica însă. Coridorul, substitut al infernului și „Chelul“, ipostază a paznicului de la porțile labirintului, reprezintă primele două elemente funcționale ale universului prozei lui Romulus Guga, care circumscrie tema închiderii, a claustrării în spatele unor uși „fără clanțe“, fără a putea fi deschise și fără a lăsa decât șansa „ideii“ de libertate, niciodată concretizată în fapt: între ființa din încăperea cu ușa fără clanță și zona exterioară, căreia îi ghicește tumultul, închipuindu-și viața, nu există punți de comunicare. Libertatea personajului este aceea a unui „gol etern, pustiitor de rece“, unde nimicul (infernul) se întâlnește cu nimicul (ființa părăsită de memorie): „vidul“ spațial corespunde celui uman, între coridorul întunecat și obscuritatea celuilalt coridor, al memoriei protagonistului, stabilindu-se o relație de geneză reciprocă: coridorul și memoria se identifică și se despart pentru a înghiți mereu alte zone și alte ființe ale spațiului, tinzând spre „vidul infinit, ferit de dezgustul morții“. Încăperea sanatoriului în care pătrunde personajul romanului constituie limita ființei și deschiderea neființei; la intrarea în coridorul întunecat forma se retrage în inform, ceea ce este redevine ceea ce nu este, lumea își pierde conturul, iar oamenii renunță la identitatea numelui pentru a-și nominaliza un atribut; cei din sanatoriu se numesc Chelul, Clucerul, Majestatea-Sa, Savantul, Reporterul, Judecătorul, Mortul: lumea oamenilor devine o lume de „funcții“ și „adjective“, pragul coridorului despărțind semnificatul numelui de semnificantul său. Celelalte romane ipostaziază diferit acest spațiu de dincolo de viață pe care l-a trasat Nebunul și floarea; salonul unei cârciumi în Viața postmortem, o casă în Sărbători fericite, o cofetărie în Adio, Arizona și un azil de bătrâni în Paradisul pentru o mie de ani – acestea sunt „macromoleculele“ în care se agită personajele-atomi ale lui Romulus Guga, care trăiesc la limita nimicului pentru a descoperi rațiunea unei existențe supuse definitiv eșecului și pentru a căuta necontenit răspunsuri la un șir de întrebări care copleșesc fără a lumina vreun adevăr. Cercul întrebărilor este un alt fel de a fi al coridorului, unde semnele interogației sunt ușile fără clanță.
Față de această reducere a spațiului la una din funcțiile sale, aceea de a preciza limita, poate surprinde datarea exactă a unor evenimente, precum și grija naratorului de a dezvălui vârsta personajelor sale; protagonistul din Nebunul și floarea are 30 de ani, eroii din Viața postmortem sunt de 30 și 47 de ani, faptele din Sărbători fericite se petrec în 1951: precizia nivelelor temporale și „abstractizarea“ spațiului structurează prin chiar dinamica lor internă dubla relație a personajului cu un model uman și cu unul social, pentru că, iată, dacă ființa este o „formă a întâmplării“, cum se spune în Nebunul și floarea, raporturile cu socialul și cu textura ideală a umanului sunt forme ale determinismului strict care nu admite hazardul și care seamănă până la confundare cu fatalitatea. Personajele pentru care optează prozatorul sunt „naivul“ (Nebunul) și „canalia“; omul care și-a pierdut memoria din naivitate și candoare și cel care renunță la ea, întrucât „formula preferată“ după care se conduce este „ceea ce devine pentru o clipă trecut nu mai are nici o importanță, deci sacrifică totul“ sunt, dincolo de aparenta lor asemănare, polii opuși ai unui univers care reprezintă lumea însăși: Mortul din Nebunul și floarea și protagonistul din Viața postmortem sunt cazurile-limită ale unei realități secunde care repetă forma și structura spațiului social și uman: primul își dezvăluie credința în posibilitatea reluării vieții cu suma intactă a virtualităților sale, depășind trecutul prin acceptarea „vidului“ de dincolo de viață, al doilea – anulează trecutul pentru că el se constituie dintr-un șir de acte antisociale și antiumane care nu pot fi „compensate“ prin nimic. Ambele cazuri deschid perspectiva morală, componentă esențială a prozei lui Romulus Guga, sub a cărei zodie se întâlnesc „contrariile“ din viața socială: „omul superior“ și „dama“ Zizi din Viața postmortem sunt, iată, „din același aluat“. Drama individului în confruntare cu timpul care nu mai are răbdare constituie și nucleul romanului Sărbători fericite; „canalia“, Paul și „omul integru“ (Vera, Luca, Ioan) sunt alte ipostaze ale polilor amintiți mai înainte. Păstrând acest cadru, ultimul text epic al lui Romulus Guga, Paradisul pentru o mie de ani, vizează relația unui grup de indivizi cu textura socialului, abordând o temă de largă circulație în proza „promoției Ivasiuc“, aceea a destinului unei generații în perspectiva timpului istoric în care evoluează; Remus Varlaam și Matei Vasilescu, tânărul ceferist și pensionarul unui azil de bătrâni fac, unul prin faptă, iar celălalt – prin povestire, cronica lumii și a vieții generației războiului: ciudatul labirint din Paradisul pentru o mie de ani și coridorul întunecat din Nebunul și floarea sunt punctele de întâlnire și de confruntare ale existenței individului cu vectorii socialului, ale ființei cu epoca, ale modelului uman cu cel al timpului istoric: omul care și-a pierdut memoria și cel care se descoperă în fața conștiinței, Mortul și Remus Varlaam sunt cele două „momente“ esențiale de pe traiectul evoluției unei structuri care reprezintă placa turnantă a prozei lui Romulus Guga.
Între modurile prin intermediul cărora se urmărește dinamica raportului ființei cu lumea și cu ea însăși, primul experiment este transcrierea frânturilor de vis; protagonistul din Nebunul și floarea încearcă să recupereze memoria, o nouă memorie însă, prin exercițiul zilnic al fixării unei imagini apărute într-un spațiu oniric. Procedeul recuperării memoriei la care face apel personajul („confundat“ de unii cu autorul și, în consecință, romanul a fost calificat drept „oniric“, făcând parte din ceea ce s-a numit, prin anii 1970, „onirism“) seamănă până la un punct cu „dicteul automat“, despărțindu-se însă de acesta în perspectiva finalității sale; relația cu socialul și cu un model uman ideal nu poate fi restabilită decât prin redobândirea funcției actualizatoare a memoriei: nu este vorba, așadar, despre simpla transcriere a visului, suficientă sieși într-o altă teorie a textului, ci despre un exercițiu necesar recuperării unei funcții pierdute la intrarea în coridorul întunecat păzit de „Chelul“. În Viața postmortem, personajul folosește un procedeu mult frecventat de prozatorii promoției lui Romulus Guga; dialogul cu conștiința într-o zi a încheierii tuturor conturilor, când ființa socială își supune faptele judecății „ființei morale“. O relație mai explicită cu socialul introduce romanul Sărbători fericite; în raporturile maturitate/tinerețe și în experiența singurătății absolute, pe care o face adolescentul Luca din clasa a noua, se dezvăluie nu numai frica, dezorientarea și tristețea unei vârste care se simte depășită, confundată cu o alta, mult distanțată în timp, ci se împlinește profilul începutului revoluției, anul desfășurării firului epic fiind 1951: din dubla rememorare, a Verei și, apoi, a lui Luca, se ivește ceea ce aș numi un manual de existență, ale cărui reguli se spun (și se scriu) fără teamă de ridicol și melodramatic și, în același timp, se constituie conturul moral al celor care au înfăptuit prima etapă a revoluției. Un monolog despre morală este Adio, Arizona; protagonistul din acest roman se deosebește de ceilalți eroi ai prozatorului prin acceptarea necondiționată a trecutului cu faptele sale definitive și se aseamănă cu aceia prin conceperea vieții ca o „școală a moralei“ menită să vindece câteva maladii mai vechi sau mai noi ale sufletului; iată principiile manualului care se predă în această școală: „Dacă lovim să nu uităm că lovim în oameni. Dacă iubim să nu ne iubim numai pe noi. Dacă urâm să ne urâm și pe noi deopotrivă cu dușmanii noștri, căci dușmănia lor e și din dușmănia noastră. Dacă tristețea ne copleșește să nu-i copleșim și pe alții cu ea. Dacă suntem siguri că pentru viața noastră nu mai există nici o salvare, să nu dorim pieirea tuturor. Dacă suntem fericiți, să alungăm egoismul, care ne face să păstrăm fericirea doar pentru noi. Dacă suntem sus să nu uităm că am ajuns acolo ridicați de alții, care ne poartă acum pe picioarele lor“. Față de acest cod moral se definesc în proza lui Romulus Guga atât relația individului cu socialul, cât și raporturile pe care le stabilește cu sinele său; fiecare regulă și fiecare principiu ale amintitului manual sunt instrumentele eficace ale luptei cu singurătatea, „mirajul“ tuturor personajelor prozatorului.
formularea principiilor morale ale existenței și manifestarea protagoniștilor în perspectiva acestora impun o altă modalitate de structurare a „clasicei“ relații de oglindire a ființei în ființă și a ființei în obiectele din jurul său; plecând de la senzația „Mortului“ din Nebunul și floarea („Celulele ce mă alcătuiesc s-au integrat perfect între celulele solide ale oglinzii întâmplătoare. Am senzația posibilă a continuității“, spune acesta) și de la certitudinea identității mamă-tată-fiu într-o unică „ființă morală“, personajul lui Romulus Guga descoperă resorturile mecanismului complex al raportării la structura socialului cu ajutorul parabolei; păianjenul și gândacul negru, prezența șoarecelui, a adevărului ascuns și încercarea de a-l ucide arată protagonistului chipul real al perechii „siameze“ victimă-călău, dezvăluindu-i coordonatele jocului social în care se cuprind, fiecare pe locul său, cel puternic și cel slab: confruntarea lor nu este una de forțe sociale (ca în cazul majorității romanelor „promoției Ivasiuc“), ci reprezintă o dispută a două coduri morale cu reguli opuse: „naivul“ și „canalia“ sunt ipostazieri dintr-un alt plan ale victimei și călăului. Faptul că desfășurarea conflictelor are loc la un nivel simbolic care nu se suprapune perfect cu planul social este dovedit și de sensul raportului care se creează în proza lui Romulus Guga între realitate și ficțiune; în Nebunul și floarea, anormalitatea este semnul ființării lumii, a normalității înseși pentru că, iată, tot ceea ce este real trebuie să aibă și o alternativă „ideală“; în Viața postmortem, în atmosfera sumbră a unei cârciumi fără clienți, în care sună trist și monoton un vals de Sibelius, se dezvăluie o existență falsă lângă un comentator imparțial, fictiv însă (Chelnerul, Judecătorul); în Adio, Arizona, miza textului este aceeași ca și în ciclul F al lui Dumitru Radu Popescu: ambiguitatea dispariției față de „definitivul“ morții; iar în Paradisul pentru o mie de ani, personajele „vizualizează“ abstracțiuni (moartea, egoismul, disperarea, ura), amintind de avatarurile eroilor lui Laurențiu Fulga: visul are o pondere cel puțin egală cu aceea a realului în proza lui Romulus Guga, desemnând simbolicul drept spațiu esențial de manifestare a personajului și de desfășurare a intrigii textului. Mai mult decât atât, prezența unor metafore obsedante care structurează universul epic precizează esența raporturilor pe care ființa le stabilește cu lumea și cu propria sa textură interioară; dintre acestea, rețin atenția vâscul („Cerul era un vâsc negru, purulent, necrozat în uitarea lui“; sau: „Omul nu depășea, după părerea mea, 40 de ani, era mic de statură, ca un vâsc cu chiu cu vai fixat în trunchiul timpului“), imagine a labirintului dar și a modului de relaționare a personajului cu lumea și planta (floarea) care apare în toate cărțile prozatorului cu semnificația adevărului (Nebunul și floarea), a himerei (Adio, Arizona), a faptei (Paradisul pentru o mie de ani). Mizele acestui joc romanesc al metaforelor obsedante, al simbolurilor și principiilor morale sunt viața și moartea, fiecare carte a lui Romulus Guga vizând, ca o finalitate necesară a demersului artistic, elogiul vieții.