primul episod din cele trei care compun filmul de debut al lui Marius Olteanu, vizionat în premieră la TIFF anul acesta, se deschide cu o plimbare cu taxiul în București noaptea. Pe taximetrist îl cheamă Alex (Alexandru Potocean), iar pe clienta sa Dana (Judith State). Parcat în față Gării de Nord, Alex refuză să o ducă pe femeia care se instalează în mașina sa și îi comunică adresa, ținându-i un fel de lecție de bune practici în relația cu taximetriștii bucureșteni. Ieșind din mașină, după un moment de ezitare, femeia revine, respectând de data aceasta micul ceremonial solicitat de Alex. Mica scenetă este convingătoare și taximetristul acceptă călătoria pe care o refuzase ofuscat cu câteva minute în urmă. Acest cârlig narativ ancorează povestea care urmează, dialogul neconvențional între doi oameni care nu se cunosc taximetrist și clienții lui amintește de cele cinci episoade care compun filmul lui Jim Jarmusch, Night on Earth (1991). Camera se plimbă de la un personaj la altul, grosplanurile favorizate de spațiul restrâns al taxiului au o anumită insistență pe care o amplifică expresia de tristețe adânc săpată pe chipul Danei și cea de plictis-sictir de pe chipul șoferului. Dana schimbă adresa inițială, pare interesată să urmărească pe cineva, dintr-o parcare, apoi se răzgândește și decide o plimbare nocturnă prin București al cărui preț șoferul îl crește cu nesimțire. O relație se stabilește între cei doi, la o țigară, într-o așteptare nelămurită. Schimburile de replici nu deschid neapărat către intimitatea existenței lor, dar lasă să se întrevadă de ambele părți reflexele unei nemulțumiri mocnite, ale unei dezabuzări corozive, cu accentele unei ironii triste la confiniile cu resemnarea. Apropierea nu este menită să ducă nicăieri ca și pentru personajele lui Jarmusch, dar la adăpostul nopții revelează parte din conținuturile unor existențe avariate, secătuite, dizolvate de o amărăciune difuză. Când Dana decide să intre totuși într-un apartament, șoferul îi oferă prețul corect al călătoriei. Cele două solitudini au fuzionat o clipă stabilind acel mic arc voltaic al compasiunii, al înțelegerii pasagere.
Cel de-al doilea episod, aparent fără conexiune cu primul, poartă numele lui Arthur (Cristian Popa), un tânăr care și-a fixat un rendez-vous cu un alt bărbat. Episodul acesta urmărește relația homoerotică ocazională dintre Arthur și Alex (Șerban Pavlu), un partener cunoscut pe rețelele de socializare. Fiind vorba de necunoscuți, discuția este una de tatonare, caracterul ei clandestin propriu unui tip de socializare homoerotică descrisă de William Marx în Savoir gai, creează o anume excitație. Însă Alex își manifestă exigența pe toate planurile, o anumită prețiozitate degajă un aer de artificialitate, de frigiditate. De altfel, Alex îi impune scenariul său, o ordine care exclude improvizația sau imprevizibilul. Scena de sex care urmează, cu un decupaj prudent al camerei, este punctată de un anume derizoriu al solicitărilor lui Alex, foarte precise, evacuând orice urmă de afecțiune. În această întâlnire, Arthur primește o întrebuințare, nu există nicio formă de empatie între el și celălalt, spre deosebire de relația dintre Dana și șoferul Alex – numele este același pentru o simetrie semnificativă. Totul se termină convențional cum a și început.
Episodul trei se intitulează „Monștri“ și conectează cele două personaje, Dana și Arthur, în tabloul unui cuplu, soț și soție. Dana și Arthur sunt căsătoriți, ea cunoaște orientarea sexuală a soțului ei, îi știe aventurile, Arthur o iubește cu adevărat, numai că erotismul este direcționat către parteneri de sex masculin. Dana a acceptat această situație, dar tristețea ei evocă spectrul unei disperări, al unui eșec asumat, al imposibilității de a trăi așa, dar și de a se desprinde. O vizită la bunica lui Arthur generează o polemică în centrul căreia se află nemulțumirea bunicii pentru absența în viața cuplului a unor copii. În mod evident, secretul pe care cei doi îl împărtășesc nu este cunoscut celorlalți, iar în necunoștință de cauză, bunica plasează vinovăția pe umerii soției lui. Aflați la o petrecere, cei doi dansează, Arthur are acest aer vinovat cu care pare să își ceară scuze permanent. În conversație, replicile ricoșează cu un soi de duritate surdinizată tocmai de suferința cu care este încărcată. Regizorul are abilitatea de a țese o pânză de subînțelesuri, un regim aluziv, difuz, prin care soții își vorbesc. Chiar dacă știm ce anume generează tensiunea dintre soți, nu știm de la bun început că există un fel de înțelegere tacită între ei, că episodul homoerotic a mai bătut un cui în sufletul Danei, a intensificat starea de culpă a lui Arthur și că acesta este desfășurătorul unei existențe în doi cu un terț inlcus, mereu altul.
Marius Olteanu a reușit să prindă reflexul dramatic al unei relații imposibile, în care dragostea există de ambele părți într-un amestec acid cu vinovăția, dezamăgirea, decepția. Tristețea care corodează până la os chipul femeii vorbește de la sine despre o situație fără ieșire, despre lipsa de perspectivă a unui cuplu minat de o divergență ireparabilă. Este discutabil titlul acestui episod, „monștri“, la limită cuplul astfel format având ceva maladiv, iremediabil stricat, în care trauma sudează carceral destine. Meritul esențial al regizorului este de a scoate homoerotismul dintr-un cadru ideologic al incriminării subtile sau dimpotrivă al recuperării militante, teziste, din zona politically correctness-ului. Filmul ne invită pur și simplu să explorăm o situație, o posibilitate, cu toate implicațiile ei, fără morală amplificată, fără filosofii de viață, fără o plasare convențională într-un context social, o situație care își află cheia în aprofundarea unor trăiri, a unor sensibilități care se înscriu pe portative diferite, a unor intensități dizolvante. Îmbrățișați, cei doi se scufundă încet unul pe celălalt, iar la această imersiune dureroasă asistăm în acest film.