Influența poeziei lui Blaga asupra unor autori din generațiile ulterioare a fost pusă sub semnul întrebării după momentul „șaizecist”, ce părea că epuizase subiectul. La Ana Blandiana și la alți componenți ai generației, apropierea de Blaga era și un mod de a-l recupera pe poetul interbelic, obligat, în anii 1950, să asume o condiție umilitoare de marginalizare socială și literară. Esențial este însă dacă și cum anume marchează un poet discursurile lirice dintr-un alt context istoric și dintr-un alt regim politic, dintr-o epocă (precum a noastră) îndepărtată deopotrivă de cea a interzicerii și marginalizării și de cea a recuperării din solidaritate intelectuală. Doar dacă astăzi, la o sută de ani de la debutul blagian, poetul mai poate fi regăsit în structurile, în straturile și în melosul poeziei altora, proba că tipul său de lirism nu este „consumat” și „prăfuit”, datat și vetust, poate fi făcută.
În Trecere petrecere de Ioana Ieronim, cum bine observă Andrei Codrescu pe coperta a IV-a, versurile „emană o liniște interioară”, iar dramele sunt luminate „cu opaițul unei vechi înțelepciuni ardelenești”. Cunoscutul poet român, evreu și american, el însuși un traveller mixând tradiționalismul cu avangardismul, dă o definiție plastică: „În Ioana Ieronim, Lucian Blaga are o soră în magia tăcerii, zăpezii și trecerii”. Iată un poem pe care l-ar fi putut semna „fratele”, dar a fost scris de „soră”: „Lacul – iluzia liniștii/ valuri în migrare// pâlcuri de pești coboară la păscut/ un pește cu zâmbetul larg/ soarbe mulțimea peștișorilor// fața apei tresare. Liniște de vară târzie/ lacul un clopot întors un munte răsturnat/ leagănul stelei îngropate.// Dansatorul s-a oprit/ în rugăciune arc nemișcat/ de la pământ la cer// – nemișcarea iluzie.// Sub fața ca oglinda a lacului/ peștii coboară la păscut// sub pajiștea lor/ steaua îngropată”.
poemul cu elemente barbiene, mai degrabă decât blagiene, se intitulează Clopot întors și modulează liric peisajul, pe măsură ce îl proiectează. În tabloul de natură a fost „infiltrată” o meditație poetică și omenească asupra lucrurilor și a lumii, a vieții în ea și cu ele. Aproape toate elementele devin simboluri, lacul și „fața apei”, valurile „în migrare”, muntele „răsturnat” în oglinda naturală și „leagănul stelei îngropate” structurând o lume esențială, dinaintea nașterii unui om și de după moartea lui. Un personaj de asemenea simbolic, dansatorul „oprit în rugăciune”, scurtcircuitează aparentul realism al unei false „descripții”. Nu se observă aici un discurs de „notație” cvasi-reportericească, un capitol unde Ion Pop o încadrează pe autoare, în tomul său Poezia românească neomodernistă. În loc de a surprinde peisajul cu un ochi atent și o privire neutră, Ioana Ieronim îl construiește cu elemente simbolice, încărcându-l cu semnificații. Chiar și într-un poem, dinspre finalul volumului, ce pare că decupează spațiul citadin, oferind fotograme din orașul zgârie-norilor, lirismul cu structură mitologică și cu model arhetipal va fi manifest în fiecare strofă. În Nocturnă în Manhattan, trecătorii sunt personaje „reale”, dar viziunea poetei îi integrează într-un tablou intens-alegoric. Trecutul și prezentul, metropola și „satele scunde de demult” se reunesc vizual (și simbolic) sub „pântecul întunecat al mumei cerești”. Din nou, mi-ar fi greu să descopăr notația cvasi-reportericească în versurile următoare: „Lună trece peste vârfuri/ de zgârie-nori, o vezi?/ sparge ici-colo pântecul întunecat/ al mumei cerești, cu ugerul ei plin de gheață// Legați, fiecare, de smartphone, trecătorii/ ca semințele în păstaie, înfășați în haine de puf/ în șaluri de lână din Anzi și Nepal,/ ocolesc sacii de gunoi ai zilei – grămezile/ cât statul de om// fum se înalță din zgârie-nori, steaguri pe cerul/ de cenușă/ la fel ca în satele scunde de demult/ departe”. Aproape totul este alegoric aici; sau devine. „Sacii de gunoi ai zilei” sunt ai unei „zile” repetitive și care își anunță judecata, grămezile de gunoi sunt „cât statul de om”, fumul înălțat din zgârie-nori face un cer „de cenușă”, ugerul „mumei cerești” este „plin de gheață”, iar trecătorii cu privirile pierdute în smartphones nu sunt departe de orbii din parabola picturală a lui Bruegel.
În întreg volumul, scenele realiste, cu episoade din viața de familie de care moartea s-a apropiat, pentru a lua cu ea câte un om drag (mama, tatăl), vor fi integrate într-o ordine cosmică: singurul mod posibil, pentru eul sensibil și senzitiv, de a le accepta. Părinții sunt văzuți în tinerețea și în bătrânețea lor, iar amintirea lor îi este scumpă celei care îi evocă. Evocările nu sunt însă produsul imediat al unui impuls afectiv de moment; și nici un mod de a exprima liber și „desfășurat” un sentiment. Ioana Ieronim face parte din categoria poeților reflexivi, construindu-și cu atenție poemele, făcându-le cât mai profunde și mai complexe; și abia în ultimul stadiu al (re)scrierii dându-le, prin câte o imagine mai vie și mai proaspătă, culoarea naturaleții și spontaneității. Totul este lucrat și prelucrat și într-un poem precum Nou-născut, micul om venit pe lume făcând gesturi în care „amintiri din neam în neam transpar”. Familia și existența în general se continuă prin făptura firavă poetizată, aici, cu un fior aproape religios, resimțit în fața unei zeități în scutece: „Ochii deschiși hipnotic încearcă să cuprindă/ Totul./ Amintiri din neam în neam transpar/ în gesturile celui acum sosit,/ așa cum peștii apar fantomatic,/ împung fața apei și se fac nevăzuți.// Degetele minuscule ies din scutece/ ca niște antene/ făptura plăpândă își aduce aminte că știe/ să-noate, să zboare, să calce pământul./ Ale lui sunt regnurile toate.// Își aduce aminte/ și peste noapte uită// uitarea adâncă ce ne e dată”. Versurile au renunțat cu totul la subiectul și decorul realist, zeificând nou-născutul, transformându-l într-un deținător al adevărului și puterilor, un protagonist omniscient și omnipotent căzând în timpul nopții în somn și în „uitarea adâncă”. Simbolurile cuprind, din nou, într-o rețea deasă textul poetic aparent liber și descriptiv. Scena e introdusă într-un scenariu arhetipal, tabloul domestic are un fundal cosmic. Nu mai contează nici numele, nici genul, nici rasa; „făptura plăpândă” este Nou-născutul, așa cum mama e Mama și tatăl e Tatăl. Peste tot în Trecere petrecere, scenele vieții de familie și episoadele biografice rememorate sunt inserate în asemenea cadre simbolice și mitice, în ceea ce s-ar putea numi invariante arhetipale pentru substanța și structura poeziei.
Din această perspectivă, secolul celor trei generații, „suta de ani” cu membrii familiei și musafirii reuniți „în jurul mesei” într-un poem ca Împreună, constituie numai un capitol dintr-o vastă experiență a umanității. Cu subtilitatea poeziei parabolice a lui Sorescu, Ioana Ieronim trece ușor, aproape insesizabil, din registrul concret și tranzitiv în cel abstract și mitologizant, găsind de fiecare dată acel punct care oferă textului mai multe chei de lectură. Cartea se încheie printr-un Moment citadin, în care nepoata bunicii ei, devenită bunica nepotului sau nepoților ei, face încă un transfer de sens și de cunoaștere, de la o lume la alta și de la generațiile dinainte la cele care reiau și continuă existența. Un ultim citat: „Dorm pe saltea din lână de la oile noastre/ care-au fost mereu mai puține când eram copil/ până n-au mai fost deloc.// Mă așez pe plocad, îmi nălucesc spinările oilor/ cum suie clinul muntelui la păscut.// Orașul e înzăpezit, plugurile colindă/ arterele principale./ Ninge. Mi-e cald și mi-e bine/ între lucrurile care s-au mai păstrat// îmi fac planuri ce mostre să pun deoparte,/ ce să fotografiez/ cum să fac legende la toate astea/ pe înțeles, în cloud, pentru copiii copiilor/ pentru copii”.
Un volum excelent al unei poete care, asimilându-l pe Blaga, și-a impus totodată tematica și simbolistica ei, stilul propriu (derutant inclusiv pentru critici cu experiență), un lirism reflexiv și esențializat.