Eram într-o seară acasă, la Florin Mihăescu, – l-am mai evocat pe acest om minunat și foarte puțin cunoscut –, aceasta se întâmpla în prima parte a anilor optzeci, când Ceaușescu dăduse frâu liber operațiunilor de demolare din centrul Bucureștiului. Vorbeam, pare-mi-se, de colinele care, cu această ocazie sinistră, urmau să fie rase. Și Bucureștiul, deși la șes, are sau a avut, precum Roma, colinele lui. Eram îngroziți că n-o să mai fie Mihai-Vodă, pe atunci se zvonea că și dealul mitropoliei avea să fie desființat, nu a fost, slavă Domnului, a fost sacrificat însă Văcăreștiul, ciudat că biserica legionară de la Gorgani a rămas în picioare, passons… Tot pe atunci eu văzusem la cinematograful „Doina”, acela de lângă fostul magazin „Trei ursuleți”, ultima peliculă a lui Visconti, „Inocentul”, după romanul omonim al lui D’Annunzio, și fusesem fascinat de decadentismul otrăvitor. Florin mi-a spus că traseul artistic al regizorului italian e foarte interesant, deoarece a ajuns la această fază a expresiei după ce a lucrat în bărbăteasca tradiție a neorealismului, dându-mi-l exemplu pe „Rocco și frații săi”. Și brusc am sărit la un subiect de discuție cu totul neașteptat. Care actriță domină filmul? Claudia Cardinale? E cam necoaptă. Ana Magnani? Da, dar nu e ea vioara întâi. Actrița, spunea Florin, care face acolo toate paralele și interpretează și o partitură tragică este Annie Girardot. Apoi a continuat: După părerea mea, trei sunt actrițele care, cu toate că nu pică neapărat de frumusețe, au un farmec răvășitor: Anouk Aimée, Emanuelle Riva și, evident, Annie Girardot. Cel puțin, pe mine m-au sedus. Nu-mi venea că cred că un om ca Florin Mihăescu, renumit prin cumpătarea sa, este în stare să facă asemenea… declarații de dragoste. Doar că el țintea într-o cu totul altă direcție. În felul acesta, n-o să uit seara aceea cât oi trăi, am înțeles niște lucruri care, evident, sunt la îndemână în orice manual de estetică, dar venite pe cale orală, au o putere de convingere net superioară. Miza era aceasta. Nu trebuie să confundăm eros cu kalos. Cu alte cuvinte, nu sunt deloc sinonime, nu se suprapun și nu se condiționează una pe cealaltă. Eros nu depinde așadar de kalos, iar acest lucru este confirmat de numărul mare de femei care, nefiind frumoase, au știut, ca nimeni altele, să sucească mințile bărbaților. După cum sunt femei superbe care rămân singure fiindcă, banal spus, nu l-au avut pe „vino-ncoace” și care au fost percepute de bărbați ca niște tablouri, de care, maximă impietate, nu te poți atinge. Erosul este deci vicios față de kalos care are niște reguli clare. Dar din momentul în care „codița” erosului se strecoară în kalos, avem de-a face cu o perversă mutație a valorilor estetice în așa fel încât putem vorbi de estetica urâtului și de acel „frumos artistic” pentru care tot ceea ce este frumos natural ajunge să fie răsturnat, „turned upside down” cum ar zice englezul. Numai că toată această schimbare are loc din cauza neidentității dintre cele două. Persoanele dominate de eros nu pot sluji kalos-ul așa cum acesta ar merita. Dimpotrivă chiar.
Tot în acea seară am aflat de alte două noțiuni care, alăturate celor dintâi, formează un cuartenar decisiv pentru definirea noastră. Care sunt? Logos și ethos. Prin acestea ieșim din domeniul dragostei și al frumuseții și intrăm în chilia strâmtă a cunoașterii care are ca opozant arena largă a simțului moral-civic. Logosul înseamnă cunoaștere. Aceasta poate fi, evident, de mai multe feluri. Există cunoaștere științifică, dar și cunoaștere de ordin teologic prin care fundamentale științei sunt puse între paranteze. Cunoașterea este cumva perechea credinței și nu adversara acesteia. Nu înseamnă că, dacă crezi, nu mai ai nevoie de cunoaștere. Cunoașterea întregește, completează, îmbogățește credința și nu o exclude. Cei proști își închipuie că între cele două ar exista un raport de adversitate, nici vorbă de așa ceva. Raportul este acela de complementaritate așa cum tot ce este bun pentru om se adună laolaltă, unește și nu dezbină. În felul acesta am ajuns la ethos, la simțul civic, la arena social-politică. Ajuns aici, omului i se cer alte calități de care până acum nu a avut cunoștință. Un om care acționează în temeiul unor principii sănătoase nu mai este nici îndrăgostit, nici pasionat de frumos, nu e nici mistic sau erudit. Omul dominat de ethos este omul care a ales. Nu chilia îmi trebuie mie, ci arena. Nu de mântuirea sufletului vreau să mă ocup, ci de viața de aici a semenilor mei. Nu vreau să știu ce va fi după moarte, vreau să fac din existența de până la moarte un loc civilizat, al demnității și al respectului de sine. Evident, aici intră cu toptanul utopiștii, ceea ce ne întristează. Visătorii de această teapă, cruzi fiindcă vor un paradis și nu conștientizează faptul că împing lumea spre iad, sunt persoane dubioase de care trebuie să ne ferim și în același timp pe care să le combatem. Dar aceasta nu respinge ideea nobilă de arenă și de înfruntare în numele dreptății. Etosul are aceeași importanță ca și erosul, logosul, kalosul. Poate, înainte de orice, ar fi necesar să privim adânc în noi înșine și să vedem ce ne domină, ce e dominant în noi, ce oglindește cel mai autentic umanitatea noastră. Din păcate, noțiunile acestea nu sunt oferite ca minereu pur. Ele vin amestecate, sunt întrepătrunse, combinate, mixate. Omul e un hibrid imposibil și, dacă până la urmă cade în fața unui principiu superior și nevăzut, face aceasta nu fiindcă ar fi neapărat credincios, ci fiindcă nu mai suportă chinul amestecului din sufletul său. Așa stau lucrurile și în literatură. Ce suntem? Poeți, prozatori, eseiști, critici, dramaturgi? Suntem de toate și nimic? Greu de răspuns. Autorul duce toată viața povara vocației pe care nu o poate limpezi. Și cu regretul acesta moare.
În ceea ce mă privește am și am avut contacte rare cu logosul și, cu atât mai puțin, cu ethosul. Într-un interviu publicat de această revistă cu zece ani în urmă, luat de sărmanul Ion Zubașcu, spuneam că nu logosul e problema mea, ci erosul. Am ajuns să înțeleg cât de perversă și perfidă e dragostea, cât irațional declanșează, am înțeles de ce kalosul nu e constant și, la rândul lui, se prostituează târându-ne și pe noi, slugile lui, în mocirlă. Am înțeles… Poate de acum încolo să înaintez spre logos. Nu spun vorbe mari, dar e nevoie la un moment dat să te dezbraci de toate podoabele și să vezi ce ușor ești sau să constați că a fi ușor e totuna cu a fi greu. Doar că se schimbă perspectiva centrului de greutate…