Amurg. Auroră

Roman de debut, Ținuturi în crepuscul (1974) este un pumn în plex, și chiar unul dintre cei mai eficienți, mai bine aplicați cititorului de către J.M. Coetzee, laureatul Premiului Nobel pe 2003. Colând două narațiuni – prima, Proiectul Vietnam, depănată de un specialist în mitografie de la Departamentul de Apărare al SUA, Eugene Dawn, cea de-a doua, Relatarea lui Jacobus Coetzee, de un colonialist olandez de secol XVIII în Africa de Sud –, romanul conține in nuce, într-un text de nu mult peste 200 de pagini, mare parte dintre temele scriitorului. Odată cu acest prim roman, debutează marea sa reflecție asupra străinului animat/mânat de furie exterminatoare ori care, dimpotrivă, este ținta exterminării, asupra spațiilor și timpurilor în care au loc ciocniri între civilizații și în care este cântărită inferioritatea celuilalt, a alter-ului, apartenența sau nu a acestuia la umanitate. Însă interesul lui Coetzee nu este, nici în acest roman, nici mai târziu, să descrie mimetic, ci să capteze „de la sursă“ două tipuri de discurs imperialist, colonialist – în fapt, două tipuri de neînțelegere, de rezoluție de exterminare a celuilalt. Cu Ținuturi în crepuscul debutează și interogațiile postmoderniste referitoare la procedeele narative înseși, interogații care, după cum observa Dominic Head (The Cambridge introduction to J.M. Coetzee, 2010), fac corp comun cu proza sa. Parodizarea discursurilor colonialist-imperialiste nu e făcută însă de-amorul artei postmoderniste, cu atât mai mult cu cât ironia lui pune deseori între paranteze chiar postmodernismul. La fel ca în următoarele romane – În inima țării (1977) și Așteptându-i pe barbari (1980) –, enunțurile celor doi naratori sunt scurte, sacadate, ieșite ca lava „dinlăuntrul fortăreței inaccesibile a intelectului“ – „Numele meu este Eugene Dawn. N-am ce face în această privință. Să începem.“ (p. 9), declară naratorul din Proiectul Vietnam. Cu un prenume care înseamnă „cel de rasă nobilă“ și care-și partajează etimologia cu termenul „igienă rasială“ și cu un patronim care glosează pe ideea de subordonare, inferioritate, caracter nefericit și sumbru (ca o consecință a primelor două trăsături?), psihologul militar Eugene Dawn este setat din prima. Opiniile cuprinse în raportul pe care acesta îl întocmește, referitoare la vulnerabilitățile exploatabile în războiul cu dușmanul vietnamez ce trebuie făcut să creadă că „stă despuiat într-un peisaj muribund“ (p. 56), sunt întrețesute cu solilocvii despre natura „trufașă“, „invidioasă“ a șefului său, un anume Coetzee… Eugene Dawn trimite, printre altele, spre consilierul Axenti Ivanovici din Însemnările unui nebun de Gogol, care se credea invidiat de colegi și de superiori pentru beneficiul de a-i ascuți directorului penele de scris și care considera că doar ignoranța noastră desparte Spania de China, ele fiind una și aceeași țară, astfel încât, dacă scriem „Spania“, vedem că deîndată răsare pe hârtie „China“. Intitulat cu emfază Viață nouă pentru Vietnam, raportul lui Down este la fel de inteligibil și de aplicabil: „Când atacăm dușmanul prin intermediul a două coordonate pe o hartă, ne expunem unor probleme matematice pe care nu le putem rezolva. Dar, dacă nu le putem rezolva, le putem elimina, atacând coordonatele ca atare – toate coordonatele!“ (p. 56).

Dacă în Proiectul Vietnam cel care tulbură serenitatea subalternului Down este opacul șef Coetzee, gata oricând să „storcească fructul unui an de muncă“ (p. 11), cea de-a doua narațiune se află în integralitate sub controlul „clanului Coetzee“: relatarea colonialistului Jacobus Coetzee este, citim pe pagina de titlu, tradusă din afrikaans în engleză de J.M. Coetzee, fiind editată, cu postfață, „de regretatul dr. S.J. Coetzee“, despre acesta din urmă cititorul aflând din prefața traducătorului că e nimeni altul decât tatăl lui J.M. Coetzee. Scriitorul va continua, explicit în Scene de viață provincială și Jurnalul unui an prost și, mai subtil, prin „inducție“, în Maestrul din Petersburg, Foe, Elizabeth Costello, să imagineze arborescențe genealogice, inserții livrate ca autobiografice, deschizând discuția pe o altă temă predilectă: autobiografia este o misiune imposibilă; relatate de scriitor (deci de un fictioneer), evenimentele date ca rupte din viață sunt pe cât de adevărate, pe atât de false.

Odată cu Jacobus Coetzee, debutează și seria de personaje instalate în voluptatea răzbunării, a terorii, așa cum va fi cazul colonelului Joll din Așteptându-i pe barbari, cel care declara că se folosește de instrumentele torturii pentru a săpa după adevăr. Paroxismul relatării lui Jacobus Coetzee, plecat în anul 1760 spre interiorul continentului în căutare de fildeș – discurs presărat cu considerații pseudo-antropologice despre Marii Namaqua, tribul de hotentoți cărora le cade captiv și asupra cărora se va întoarce peste un an cu trupe, spre a-i nimici –, creează un vacuum care absoarbe cititorul fascinat și deopotrivă înfricoșat, dând prozei aspectul de writing violence de care vorbea Dominic Head.

Cu un titlu care vorbește despre acele treceri ale zilei dinspre registrul diurn spre cel nocturn (amurg), apoi dinspre nocturn spre faptul zilei (auroră), Ținuturi în crepuscul descrie un climax: ascendența/descendența vertiginoasă (din)spre lumină. Dacă Eugene Dawn declară că este cuprins de „spasmul creator“ al scrisului exclusiv la primele ore ale dimineții, în timp ce stă „cu fața spre răsărit, spre soarele care se înalță pe cer“ într-o dispoziție de „regret sfâșietor că este „înrădăcinat în țări ale apusului“ (p. 18), Jacobus Coetzee, „simbolul palid“, dă semnalul de începere a măcelului asupra tribului Namaqua (în acea zi pe care o umpluse „cu pedepse și moarte“) în timpul crepusculului de dimineață, „la ceasul recomandat de autorii clasici care scriu despre război ș…ț, ceasul colorat cu fâșii de cer roșu“ (p. 173). Sunt pagini de un lirism sumbru, de o muzicalitate terifiantă, crepusculară. Coetzee declara în urmă cu câțiva ani că – deși poate părea puțin credibil în cazul prozei, care presupune un travaliu anevoios, întins uneori pe mai mulți ani – a scris unele romane sub impactul unui Stimmungen, adică într-o stare de inspirație specifică poeziei. Ținuturi în crepuscul e, și din acest punct de vedere, un debut. „Exceptați“ de lumină, cei doi antieroi ai cărții se află totuși, asimptotic, în proximitatea ei, anunțând personaje precum Michael K, Magda din În inima țării, Lucy din Dezonoare, Vercueil din Epoca de fier – reprezentări ale oamenilor care își întorc fețele spre lumină“, după formula dată de scriitorul însuși.

Lui Coetzee i s-au adus adesea critici pentru faptul că nu va fi oferit o condamnare clară a crimelor colonialismului, deși chiar despre ele este vorba în proza sa. Problema sud-africanilor și a australienilor albi de azi, a germanilor de după 1945, a americanilor de după războiul din Vietnam etc., urmași și beneficiari ai unei crime odioase comise de înaintași, este etic insolubilă (impunitivă?), ne spune Coetzee, nu poate fi epuizată prin angajare, literară sau de alt tip. Temerea scriitorului, exprimată în mai multe rânduri, este că omenirea și-a creat povestea de adormit copiii cum că adevărul iese totdeauna la iveală, că trecutul criminal e pedepsit până la urmă. Însă dacă, în realitate, omenirea nu face altceva decât „să îngroape singurul secret pe care nu-l poate accepta: acela că secretele pot fi îngropate, că trecutul poate fi eliminat, că dreptatea nu învinge?“ (Povestea cea bună, Editura Trei, p. 45). Dacă ideea unor urmași luminați, emancipați de strămoșii lor colonialiști, care vor fi comis faptele abominabile sub imperiul unei teze greșite, e și ea un mare neadevăr?

Dincolo de stratagemele cu miză strict postmodernistă, reperabile în primul strat de lectură, implicarea patronimului lui Coetzee în narațiune trebuie văzută ca o reinserție corectivă a scriitorului însuși – chiar dacă prin mijloace „aproximative“, autoficționale – într-un tablou mai larg al răspunderii participative, ca unul dintre cei ce sunt urmașii Burilor. În perioada în care a lucrat la Londra, Coetzee a făcut cercetări în arhivele de la British Museum privitoare la primii exploratori în Africa de Sud, adunând un material documentar pe care-l va translata, pe care-l va instrumentaliza apoi în scriitura sa postmodernistă. Dincolo de valențele lor (auto)ironice, alegațiunile din postfața scrisă de „tatăl ficțional“, dr. S.J. Coetzee, cum că editarea textului lui Jacobus Coetzee este o întreprindere „istorică“ și „plină de pietate“ în măsură să corecteze „distorsiunile anti-eroice strecurate în concepția noastră despre marea epocă a explorărilor, când Omul Alb a luat primul contact cu neamurile băștinașe din interiorul țării noastre“ (p. 188), atrag atenția asupra dificultății (imposibilității) de a iniția delimitări într-un mediu crepuscular moștenit. În aceeași grilă trebuie citită, credem, și declarația lui Jacobus Coetzee, cum că e capabil să livreze oricând o palinodie în legătură cu măcelărirea „imensei lumi de încântare“ a hotentoților, probabil definitiv „inaccesibile simțurilor“ lui, însă, dacă se va pune vreodată problema să asume un asemenea punct de vedere, vom putea constata cu toții „că, indiferent dacă sunt viu sau mort, indiferent dacă am trăit cândva sau nu m-am născut niciodată, toate acestea nu m-au preocupat vreodată cu adevărat. Am alte lucruri la care să mă gândesc“ (p. 186).