Romanul Laurei T. Ilea este un azil pentru „cei ce miros viitorul”, după cum mărturisește în cadrul unei lansări de carte. Avem de-a face cu niște personaje smulse din măduva dilemelor autoarei și plasate într-o constelație pe care încearcă să o descifreze. Sunt personaje care văd pereții și nu țin cont de ei, personaje care își citesc hărțile conform teritoriilor și nu viceversa. În esență, ni se înfățișează o pendulare halucinantă între teritorii antinomice pe care personajele le parcurg în vederea cartografierii lumii noi – orice ar însemna asta în cazul fiecăruia.
Protagonista romanului, Amalia, „sensibilă la fluidul liric din interiorul seismului”, evadează din satul natal, un teritoriu scufundat în tradiții a căror practică este infuzată de un iz suprarealist, demarând astfel drumul inițiatic către Lumea Nouă. Acest concept înglobează toate fenomenele de prag ale ultimelor decenii: migrația, tehnologia în progres, transgresarea firescului. Toate acestea survin ca sindrom al omului care se simte trădat de natură, așa încât se vede nevoit fie să o subjuge (în cazuri ca ale tânărului Armand Carpentier, care caută o soluție științifică pentru neconcordanța dintre vârsta trăirii și vârsta înțelegerii), fie să i se sustragă (precum insomniacul notoriu care sfârșește prin a-și petrece întreaga viață vânând zboruri dintr-un colț în celălalt al pământului, fugind de lumină și de întuneric, în aceeași măsură).
Toate aceste figuri nu merg în întâmpinarea viitorului cu o atitudine benignă, pasivă, nici măcar cu mirare – căci viitorul nu vine dinspre ceva; cu toții evoluează sub imperiul urgenței de a-l construi și, concomitent, își dezvoltă mecanisme de metabolizare a acestuia. Tendința spre eclectism, spre hibridizare a Lumii Noi se manifestă în constructul personajelor: iubirea dintre Amalia și Armand se manifestă printr-o despărțire, înaintarea Amaliei e săvârșită prin îndepărtarea de locul copilăriei, dar defrișând jungla genealogică. Se simte strâns legată de bunica ei, Daria, un personaj cu tonalități șamanice și intuiții oculte, care a parcurs prematur drumul spre Lumea Nouă, simțind nevoia acută de a-și retrasa rădăcinile pentru a-i pregăti terenul viitorului ei copil. De altfel, întreaga narațiune pare să stea sub zodia desincronizării, a decalajului; Armand îi mărturisește Amaliei senzația că „nu venise încă timpul pentru întâlnirea lor”, descoperim taumaturgi, pseudoștiințe, busole controversate, nevoi vagi, dar devorante, de spații sigure, de limite, în miezul paradoxului de încercare de retrasare a limitelor. Foamea de viitor în nămolurile unui prezent copleșit de opțiuni, de idei al căror rezultat nu poate fi intuit. „Oamenii suferă cel mai adesea pentru că sunt legați de mituri care nu le mai aparțin”: în această deplasare între două mituri există doar destinul și puterea vânturilor – crezul lui Armand. Mai exact, o geometrie distorsionată între liber arbitru, ereditate, legi tacite și legi în formare. Personajele-caleidoscop, parte a „unei specii care, în mod regulat, supraviețuia extincției”, sunt strecurate prin experimente ale științei, ale avidității de inovație, de soluționare – fenomen cu atât mai dificil cu cât libertatea cu care se confruntă este împovărătoare. Drept dovadă, Amalia, pășind pentru prima dată pe teritoriul Americii în urma deciziei de a păstra un copil pe care Armand nu îl dorea, se vede nevoită să se întoarcă a doua oară în aeroport pentru a se decide cu adevărat. Ne trezim în fața unei Americi unde „fiecare cochetase cu o lume invizibilă, pe care o părăsiseră cu prima ocazie”, unde fiecare își traduce lumea prin propriile căutări.
Stilul literar al Laurei T. Ilea abundă de un lirism inconștient, de un suflu și o ritmicitate ce învăluie limbajul într-o alură hipnotică, o dilatare de sensuri și simboluri inoxidabile, recurente, care constelează personajele în acest „dincolo” pe care îl cartografiază cu deciziile lor. Dincolo de teritoriu, dincolo de firesc, dincolo de lumile cunoscute: acesta este locul de naștere al romanului.