„Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri” – rectificări și sugestii –

Un fapt aparent bizar, dar pînă la urmă explicabil, este că editarea postumelor eminesciene ridică mai puține incertitudini decît aceea a operei sale antume. Căci, în cazul postumelor, dispunem constant de textul lor ultim, în caietele donate de Maiorescu Academiei și în reproducerea lor anastatică, pe cînd manuscrisul final al antumelor, încredințat de poet „Convorbirilor literare” sau altor publicații, nu se mai află la îndemîna editorilor. Ca urmare, în eventualitatea unor alterări de orice tip (erori de transcriere, intervenții arbitrare, greșeli de tipar), ele nu se pot corecta îndeobște decît prin conjecturi, cu gradul inerent de aproximație al acestora. Asupra unor asemenea situații vom zăbovi în continuare, selectînd cîteva exemple din prima ediție a poeziilor lui Eminescu, scoasă la iveală de Maiorescu în 1883.

Strofa introductivă a poeziei Sonet (Trecut-au anii) sună astfel :

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri

Și niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară

Povești și doine, ghicitori, eresuri

Poezia face parte din grupul ineditelor, reproduse, potrivit prefeței lui Maiorescu, după textele „aflate pînă acum numai în manuscript pe la unele persoane particulare”. Dar în două din edițiile maioresciene ulterioare (II, 1885, și III, 1888), versul prim al sonetului apare într-o variantă alterată și ca atare inacceptabilă: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri” (s.m.) Ceea ce ne trezește interesul este ivirea formei nouri (în loc de nori), prezentă, cum se va vedea mai jos, și în manuscrisul original. Neatenția editorului l-a făcut să păstreze însă lecțiunea anii în loc de ani, fără deci să observe că aceasta din urmă devenea obligatorie prin înlocuirea lui nori cu nouri. Cum au stat în realitate lucrurile ne edifică apelul la manuscrise. „Catrenele și îndeosebi primul vers, cu imaginea anilor ce trec ca nourii pe șesuri – scrie Perpessicius în secțiunea Note și variante a ediției M. Eminescu, Opere alese (Editura pentru literatură, București, 1964), îngrijită și prefațată de el – se prezintă, în ordine cronologică, în următoarele etape: Copil eram cînd neguri albe-n șesuri ] O tinereți, ca neguri de pe șesuri ] Zbu-
rat-au anii ca un pîlc de presuri
] Zburat-au ani ca stoluri lungi pe șesuri ] Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri ] Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri.”1 Forma ultimă din manuscrise este deci „Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri”. Dar următoarele 5 ediții girate de Maiorescu reiau versiunea din 1883, pe care apoi tradiția a conservat-o neabătut pînă foarte tîrziu. Depășirea dilemei se rezumă la o întrebare simplă: care dintre cele două forme este prozodic corectă? Răspunsul e fără echivoc: „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri” plasează un accent tonic pe „ca”, perturbînd ordinea strictă a iambilor, în vreme ce varianta „Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri” înlătură această eroare. Ea a fost așadar menționată ca text corect în secțiunea Corecțiuni și emendări la reeditarea anastatică a ediției princeps, realizată în 1989 sub îngrijirea lui Petru Creția. Ulterior, toate edițiile alcătuite de strălucitul eminescolog au promovat forma respectivă, în acord cu ultima voință a poetului.

În zadar rîuri în soare

Grămădești ‘n a ta gîndire

Și cîmpiile asire

Și întunecata mare.

(Floare albastră)

Ne aflăm în fața unui caz rar de scoatere la iveală a manuscrisului original după publicarea poeziei în „Convorbiri literare” și, consecutiv, de retipărire a ei pe baza textului păstrat de George Butman (fost „compozitor de litere” la revista Junimii) în ediția M. Eminescu, Poezii complecte, Editura Frații Șaraga, Iași, 1893. Iată noua variantă a strofei în discuție :

În zadar rîuri în soare

Grămădește-a ta gîndire

Și cîmpiile asire

Și întunecata mare.

Oricine va recunoaște cu ușurință superioritatea versului 2 față de lecțiunea ediției Maiorescu. Forma lui „eufonică” va fi subliniată de Vladimir Streinu în studiul Floare albastră și lirismul eminescian2 și adoptată de el în analiza poeziei. Gest, din păcate, fără urmări pentru edițiile curente, care conservă, din ignoranță sau comoditate, pe dizgrațiosul „Grămădești ‘n a ta gîndire”… Remediul, dacă ne-am învrednici vreodată, rămîne rezervat viitorului.

O altă poezie inedită din ediția Maiorescu conține aceste enigmatice versuri:

Pe căi bătute-adesea vrea moartea să mă poarte,

S-asemăn întreolaltă viață și cu moarte.

(Se bate miezul nopții…)

Stihuri a căror obscuritate a stimulat din plin fantezia exegeților, unul dintre ei (Leca Morariu, Șase versuri de Eminescu, în „Buletinul «Mihai Eminescu»”, 1937) descîlcindu-le astfel: „gîndul morții mă-mbie să asamăn, să cumpănesc întreolaltă viața și cu moartea”. „Comentarii cu totul inutile”, scrie D. Murărașu în a sa ediție critică3, cîtă vreme la mijloc este o descifrare greșită a primului vers care, corectat, sună astfel :

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte.

Din 1964, începînd cu ediția Opere alese îngrijită de Perpessicius, lucrurile au intrat în normal.

Tot din rîndul ineditelor ediției Maiorescu face parte și elegia Te duci, a cărei strofă ultimă se prezintă astfel :

De-atunci, pornind a lui aripe,

S-a dus pe veci norocul meu;

Redă-mi comoara unei clipe

Cu ani de părere de rău !

În versul final al poemului, ritmul iambic e substituit, în chip straniu, cu amfibrahul ! Asupra caracterului insolit al împrejurării nu mai e cazul să insistăm. Greu de înțeles rămîne faptul că aproape niciunul dintre editorii eminescieni n-a fost șocat de modificarea ritmului sau nu s-a simțit obligat să o discute. Spunem „aproape” deoarece a existat, din păcate fără ecoul meritat, și o excepție onorabilă. Îngrijind o retipărire a ediției Maiorescu, V. Demetrius nota pe marginea versului final din Te duci…: „Nu va fi fost oare «Cu anii de păreri de rău» ?”4 Răspunsul este, evident, afirmativ. O atestă laboratorul eminescian, în care găsim următoarea strofă :

De-atunci, tinzînd a lui aripe,

S-au dus pe veci norocul meu –

Redă-mi comoara unei clipe

Cu anișiț-i de păreri de rău.5

Amănunt decisiv: în Amintiri fugare ale Mitei Kremnitz6, în care se prezintă – dintr-un unghi în parte amendabil – geneza poemului Te duci și i se reproduce integral textul, de bună seamă după copia dăruită de autor, versul final sună cum trebuie:

Cu anii de păreri de rău !

Sugestia noastră, formulată cu ani în urmă7, a fost preluată în secțiunea Corecțiuni și emendări a reeditării anastatice din 1989 și acceptată de edițiile ulterioare.

_______________

1 Op.cit., p.379-380.

2 În volumul Studii eminesciene. 75 de ani de la moartea poetului, Editura pentru literatură, 1965, p. 472.

3 M. Eminescu, Poezii, II, Editura Minerva, București, 1970, p. 386.

4 Mihail Eminescu, Poezii. După prima ediție publicată cu o notiță biografică de T. Maiorescu. Editura Librăriei Socec & Co, S.A., București ș1936, postfață de V. Demetriusț, p. 131.

5 M. Eminescu, Opere, III […] Ediție îngrijită de Perpessicius. București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Mihai I”, 1944, p. 211.

6 Publicate în „Convorbiri literare”, 1933, p. 3-15 și 97-107 (strofa în discuție la p. 102). Reproduse în I.E. Torouțiu, Studii și documente literare, IV, p. 23-39.

7 „Caietele Mihai Eminescu”, V, 1980.