Nu de mult am avut surpriza plăcută să vedem că Editura Humanitas a reeditat, într-un singur volum, două cărți ale lui Petre Stoica, apărute cândva, cenzurate, iar una dintre ele cu titlul schimbat. Este vorba despre Însemnările cultivatorului de mărar, căreia tovarășul Dulea i-a schimbat titlul în Viața mea la țară. Sarcina de îngrijire a textelor, care de altfel au mai fost reluate după dispariția cenzurii, i-a revenit lui Marius Chivu. Tot el este autorul notelor de subsol. Ei, bine, în cursul plăcutei lecturi a volumelor (reunite) Amintirile unui fost corector și Însemnările cultivatorului de mărar, ne-au sărit în ochi câteva note de subsol care demonstrau graba și neatenția cu care au fost ele adăugate. Așa, bunăoară, la pagina 18, unde Petre Stoica îi evocă pe Tudor Vianu și pe asistenții săi, îngrijitorul nostru de ediție îl identifică pe Gh. Dumitrescu, asistent al marelui profesor, cu nimeni altul decât poetul Geo Dumitrescu. Or, pentru cineva puțin mai informat în zona istoriei literare, fie și recente, este clar că nu e vorba despre una și aceeași persoană, poetul Geo Dumitrescu nu a fost niciodată universitar, nici nu-i stătea în caracter, iar Gh. Dumitrescu, asistentul lui Tudor Vianu, a fost și el un poet, însă mult mai puțin cunoscut decât – să zicem – tizul său. Trebuie să recunoașteți că e vorba de o eroare zguduitoare. Tot așa, dar pe o altă treaptă, este și cea de la pagina 86, unde poetul iepurilor și anotimpurilor își amintește o întâlnire cu A. E. Baconsky în care acesta îi spune că a văzut coperta unei cărți de-a lui (a lui Petre Stoica) „pe masa lui Bușneag“, iar nota de subsol ne informează (dezinformează de fapt) că e vorba despre „Olga Bușneag“ care „a fost critic de artă decorativă“. Cu puțină atenție și un dram de logică, tânărul nostru editor și-ar fi dat seama că nu e vorba de acea persoană, ci de cineva care lucra la editură, unde se petrece dialogul respectiv. În realitate este vorba despre o redactoare de editură, celebră timp de câteva decenii, pe numele său Elis Bușneag, căreia mulți dintre scriitorii epocii aceleia îi datorează apariția în bune condiții a cărților lor. Din alt subsol aflăm că Mircea Ciobanu, un mare scriitor și editor, ar fi trăit între 1940 și 1966, adică nici mai mult nici mai puțin decât 26 de ani. E drept că Mircea Ciobanu a trăit prea puțin, dar el a plecat dintre noi, totuși, în 1996. Nicolae Breban este, și el, întinerit cu vreo zece ani, Marius Chivu dându-l ca născut în 1943. Informația corectă ar fi fost: 1934. Din subsolul paginii 29, aflăm că Paul Georgescu i-ar fi sprijinit, în anii 1950, pe: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Petre Stoica, Emil Brumaru, Radu Petrescu, George Bălăiță, Sorin Titel. În afară de Petre Stoica, toți ceilalți au debutat însă în 1960 sau mult după acest an. La p. 171, criticul clujean Radu Săplăcan, care a publicat, e drept, și o carte de versuri, este acreditat poet, critica luându-i-se din scurta biografie. Lui Dan Cristea i se mai acordă doi ani de Românie socialistă, fiind declarat plecat în 1986, când în realitate el a plecat în 1984. Mihai Beniuc este declarat licențiat în psihologia animalelor, când el era doctor în psihologia peștilor. Din bogata și interesanta operă poetică a lui Ion Gheorghe editorul nostru reține numai romanul în versuri Pâine și sare, cu care acesta a debutat în proletcultism. Bunul prieten al lui Petre Stoica, Max Demeter Peyfuss, profesor universitar la Viena, specialist în istoria popoarelor balcanice, este declarat scurt „poet“, deși nu aceasta e partea principală a personalității sale. Într-o notă de subsol destul de lungă despre Ion Negoițescu, îngrijitorul nostru nu găsește potrivit să menționeze apartenența subiectului său la Cercul Literar de la Sibiu, Ion Negoițescu fiind și editorul celor trei numere din Revista Cercului Literar și autorul celebrei scrisori către E. Lovinescu pe care tinerii de la Cercul Literar i-au trimis-o maestrului, în semn de desolidarizare de literatura tradiționalistă care prolifera în epoca interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, scrisoarea datând din 1943.
Cineva ar putea să spună că notele astea de subsol nu au nici o relevanță. Pentru cei care doresc să se informeze corect, însă, ele au o mare importanță, iar proliferarea unor inexactități poate duce la o rescriere a istoriei, ce-i drept la modă azi, dar în cu totul alte zone. Să fi pătruns ministerul adevărului și în subsolurile literaturii?