Ar fi un accent meschin ca, judecînd cele șapte eseuri din volumul Carmeliei Leonte, să le categorisesc drept solilocvii lirice cărora le lipsește fermentul speculativ. Tenta meschină vine din legarea trăsăturii lirice, care este sursa subînțeleasă a dospirii poetice, de calapodul unei gîndiri în care ciocnirea de paradoxuri e condiție obligatorie. Carmelia Leonte, avînd o fire lirică, nu are nerv de speculație beligerantă, adică nu-și preschimbă ideile în tot atîtea cauze de război doctrinar. Speculația cere neapărat o oglindire agresivă în ideile pe care le respingi, numai că autoarea are grația politicoasă a unei ființe prevenitoare. A-i cere să muște din adversari pentru a-și apăra distincțiile nu intră în deprinderile ei. Dacă s-ar fi oglindit agresiv în ideile din carte le-ar fi respins pe motiv că sunt expresia unui conformism dictat de spiritul epocii. Dar acceptîndu-le ca fiind ale ei, autoarea pășește pe un teren cu reguli previzibile. Lucru cu atît mai bizar cu cît, citindu-i gîndurile, simți prea bine că sunt rodul unui veritabil zbucium sufletesc.
Eseurile sînt scrise sub forma unui dialog cu un interlocutor privilegiat, căruia autoarea nu-i dezvăluie identitatea, dar la a cărui părere în mod evident ține, de vreme ce se străduiește să-l convingă de stringența unor teme precum: libertatea, frumusețea, iubirea, suferința, sinceritatea, trăirea mistică. Cum preopinentul nu răspunde, dialogul ia forma unui monolog în cursul căruia, vorbind despre sine, Carmelia Leonte face uz de celălalt ca de un pretext retoric: „Prieten drag, eu nu plîng amar pe umărul tău, și nu din semeție, ci pentru că mă gîndesc că nu ar ajuta la nimic. Unde ești acum, ca să te impresionez cu ființa mea golită de mine? Spun toate aceste vorbe care nu salvează situația, nu schimbă lumea, dar poate că mă salvează pe mine. Să spun ce am de spus, cu orice risc, chiar și acela de a te pierde, poate fi un ideal. La ce e bun un ideal care nu răscolește morminte, nu învie oameni? Apropo, ție nu ți se întîmplă uneori ca, mergînd pe stradă, să ai impresia că te strecori printre cadavre? Sunt oameni cerniți, fără credință și fără aspirații, oamenii care au acceptat o stare de inferioritate fără să încerce mai mult. Tu vrei să faci asta din mine? Chiar vrei?“ (p. 100).
Depănarea acestor nuanțe de monolog sumbru e întreruptă de suita unor meditații cu rost de reflexie doctă, iscate în marginea unor obsesii durabile. Dar, dincolo de obsesii, ce izbește e frica autoarei de a nu fi ascultată. Să scrii în gol, fără nici un ecou din partea cuiva, e un supliciu, iar Carmelia Leonte fuge de supliciu alegîndu-și drept țintă a perorațiilor spectrul lui Dumnezeu. E motivația cea mai însemnată a volumului, aceea că, în absența unui ecou în carne și oase, Carmelia Leonte intră în dispută cu bolta divină. Pentru autoare, solilocviul nu e meditație solitară, ci suplicație îndîrjită spre o ființă mută, în a cărei tăcere își aude propriul glas. Și chiar asta face Carmelia Leonte aici. Nu întîmplător, în primele două eseuri, poezia mistică e ridicată la rang de comunicare predilectă cu misterul ceresc. Scrierile Sfîntului Ioan al Crucii, alături de cele ale călugărițelor beghine (rugătoare) din Olanda (Beatrice de Nazareth, Mathilde de Magdeburg, Hadewijch d’Anvers), devin proptea în vederea înțelegerii „razei întunericului divin“, expresie oximoronică menită a surprinde intensitatea cu care „coincidența contrariilor“ domnește înlăuntrul lui Dumnezeu. Natură credincioasă, Carmelia Leonte nu face analiză literară, ci incursiune mistică, de aceea izbucnirile de extaz religios îi slujesc drept pîrghie spre a da glas intuițiilor personale. Și fiindcă cunoașterea mistică începe acolo unde înțelegerea rațională ia sfîrșit, mărturiile beghinelor se cer degustate sub unghi „descreierat“, în sensul că partea logică a creierului trebuie lăsată deoparte, altminteri, citite la rece, cu un ochi de luciditate stearpă, fragmentele maicilor flamande par dodii atinse de o platitudine mergînd pînă la inepția crasă.
Aplecarea spre literatura mistică e o însușire frapantă la o autoare care, încă din „Argumentul“ de la începutul cărții, se consideră o ființă cerebrală: „Fiind o ființă cerebrală, sînt perfect conștientă de patetismul care răzbate la tot pasul din carte.“ Nu-i adevărat, tonul patetic e de găsit numai în pasajele de efuziune spăimoasă, cînd autoarea deplînge neputința interlocutorului de a o înțelege. E aici o lamentație bătînd spre actul de a-și plînge sieși de milă. În rest, în părțile de analiză punctuală, Carmelia Leonte e clară, lapidară și erudită. Atîta doar că eleganța frazei se rotește în jurul a prea multor citate luate dintr-o puzderie de gînditori. De la Heidegger la Süskind, de la Grigorie Palama la Noica, panoplia autorilor convocați e apăsător de numeroasă. Dintr-un scrupul de modestie bizară, autoarea a preferat să-i delege pe alții spre a spune ce ar fi putut rosti și singură, de aceea postura în care se complace, aceea de spirit docil ascultînd de argumentul lui magister dixit, îi răpește din îndrăzneala ideilor, de aici obiecția pe care o făceam la început: lirică prin natură și reflexivă prin exercițiu, Carmelia Leonte se ferește de speculația tăioasă, adică de respingerea ideilor la modă. În ciuda vervei cizelate cu care scrie, Carmelia Leonte e sub tipar de conformism politicos.
De departe cel mai atrăgător eseu e cel care dă titlul volumului (Procesul Evei sau Șarpele și filosofia), unde căderea în păcat a Evei, urmată de pierderea condiției de ființă nemuritoare, e socotită drept evenimentul fără de care nu ar fi apărut în lume filosofia. Cu vorbele autoarei, „a fost nevoie să fie creată moartea pentru a deveni necesară filosofia, aceasta din urmă fiind situată la granița dintre lumi: ocupația ei este să ia ceva vieții pentru a da morții și să fure învățături de la moarte pentru a îmbogăți viața.“ (85) Treptat eseul se preschimbă într-o pledoarie pentru cît de complementari își sînt bărbatul și femeia, cu respingerea egalității tîmpe dintre ei, dar totodată cu repudierea unei stări ierarhice în care, dacă unul e superior, celălalt e implicit inferior. Prea deșteaptă pentru a cădea în lozinci stupide cu iz de corecție politică, Carmelia Leonte e adepta ideii că potrivirea cere, drept liant obligatoriu, sentimentul izbăvitor al iubirii. În fond, toate eseurile din carte au drept laitmotiv rolul copleșitor pe care iubirea îl are în cursul acestei întîmplări enigmatice căreia obișnuim să-i spunem „viață“.
Cît despre situația stranie de a fi în trup de femeie, autoarea e tranșantă: „A fi femeie este o demnitate ce nu trebuie și nu poate fi părăsită. Egalitatea de gen nu înseamnă uniformizare, ceea ce duce la eșec total, la faliment uman; ci înseamnă valorificarea calităților firești ale fiecăruia și respectul pentru această valoare.“ (p. 105) Iată un pocnet sec de silabe goale, fiindcă „valorificarea calităților firești ale fiecăruia“ are ceva din sunetul bont al unui șlagăr răsuflat. E un exemplu de cum poate un adevăr indubitabil să fie ucis de clinchetul inert al clișeelor la modă. Moartea valorilor stă în valorificarea lor, adică în mortificarea lor sub pretext că le punem în lumină.
Una peste alta, stilul – vervă sintactică și lexic cult – dă cărții un aer elevat. Carmelia Leonte scrie grațios, pe picior de frază elegantă. Pe deasupra are vederi holiste, fiind încredințată că binele, adevărul și frumosul nu pot fi separate, ceea ce înseamnă că numai kalokagathon-ul, îmbinarea lor într-o armonie strînsă, le poate păstra rolul de repere vii. În schimb ruperea lor, cu aruncarea frumuseții în afara adevărului și a acestuia în afara binelui, dă naștere degringoladei în care respirăm azi.
Cea mai sibilinică frază din carte, pe care mă feresc s-o comentez pentru a nu isca proteste ginecofile, este: „Femeile sunt, în primul rînd, forme din care, în chip dramatic, trebuie să se smulgă pentru a vorbi.“ Fraza apare chiar pe aripa coperții întîi. Îi rog pe cititori s-o înțeleagă după cum îi taie capul.