Mi-am propus să urmăresc evoluția poetei Adriana Teodorescu nu doar fiindcă a debutat în Colecția Biblioteca tânărului scriitor a Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor (cu un eseu despre Caragiale, variantă a tezei de doctorat), ci și fiindcă mă interesa anume poetica morții, una dintre temele sale preferate și fundal teoretic al unei poezii de insistentă meditație, cu ancorări oarecum crizice în concretul existenței cotidiene amenințate.
Observam altădată, scriind despre placheta de versuri Aproape memorie (2013), că situarea poetei în spațiul poemului e una pe muchie. „Singură în fața unei ferestre”, privește lumea cu detașare albă, cu accent pe descrierea pură și oarecum neimplicată a detaliilor, dar fantasmează totodată vitralii bogate în căutare de sensuri ascunse dincolo de aparențe. Poemele sale îmi puteau folosi ca probă pentru pendularea între vedere și viziune (în sensul pe care îl dă termenilor Ioana Em. Petrescu, de pildă) pe care o urmăream în poezia tânără, cea oficiată „în văzul lumii”. Neîncrederea în cuvânt („Nu știu dacă am să găsesc vreodată Sensul: / aud zilnic că e mic și viclean, cameleonic și proteic, / că doarme când nu-l caut și urlă când îl ocolesc, / dar mi-i dor de el și milă ca de un dumnezeu ucis de propria enormitate”) e mereu parțial jucată, căci tensiunile poemului se ivesc tocmai între negarea puterii cuvântului de a traduce înfiorările ființei și o reafirmare a dependenței de același cuvânt.
Cum am mai spus, moartea e temă predilectă în tot scrisul Adrianei Teodorescu. După o clasificare pe care am schițat-o eu însămi în Moartea la purtător, ea interpretează (așa cum se face cu un text ori cu o partitură) moartea cugetată, ca la Eminescu sau Blaga, „privilegiul de-a fi disperat”, cioranesc, adulmecarea prematură a morții, proprie vârstelor crepusculare, moartea parafină a vârstei tinere și chiar moartea umăr la umăr, priveghind stingeri apropiate și traumatizante. Finitudinea își revelează astfel și disciplina, și haosul, într-o poezie răsucită în sine, de tensionată creștere, dar și de recunoaștere a limitelor trasate de muritudine.
Cartea cea nouă, Povești de trecere cu noi, se instalează din nou în „spațiul îngust dintre viața și moartea noastră”. Moartea intravitală e conștientizată insistent, trupul nu e decât adăpost provizoriu („Hotărât și fără negociere: / când corpul meu va deveni de nelocuit, / eu cu toate imaginile mele vom pleca”), în care ființa gânditoare poate juca orgolios-disperate scenarii ale vieții-morții („Un ecou puternic spărgea cuvintele în fapte / orice vorbeam se întemeia pe loc”), tot atâtea replici la experiențele traumatice din preajmă asumabile la nivel de specie: „Vine o vreme în viața fiecărei familii / când moartea este o cutie / pe care o așezi în sufragerie și speri să auzi zgomote, / apoi să-ți bată la ușă necunoscuți cărora să le smulgi din diferență / asemănările cu cei pierduți / să râzi în sinea ta ce prost costum de camuflare / și cum s-a oprit de încărunțit părul într-o zăpadă murdară / să povestiți despre fapte întâmplate vouă ca despre filme / să comparați plecări prin tuneluri largi și prin tuneluri strâmte”.
Poemul ca „spațiu de adunare dintre mine și eu”, atins de o difuză orfanitate („sunt un copil lung ca o lumânare arsă. / Iar de aici nu mai știu”), recurge și de data aceasta la imagini teribile, mizere, evocând fracturi întunecate și însângerate („mintea fără vlagă îți stă în cap ca-ntr-un coș de gunoi plin de hârtie”). Dar, dincolo de toate astea, frica, oroarea, reticența, replierea în sine sunt îngânate subteran de irepresibila speranță: „După ce accidentele vasculare s-au retras, / după ce ne aminteam de ele ca de ploi cărora le adunam zgomotul, / după ce am plecat din spitale și din corpuri rele, / ne-am risipit toți pe la casele noastre și ne-am continuat viețile / din punctul în care accidentul era mai mic decât o furnică / incapabilă să lege semn pentru ochii noștri / să ajungă la fotografiile din sertare, / acel accident sub pragul îndurerării, / peste care trecem adesea cu tălpile, / iar lumea pare albă și liberă”.
Poemul e adaptare perfectă la condiția de muritor, formă de negociere cu trecerea și de înnobilat chiar inexorabilitatea ei: „Încă stăm în preajma morții plini de cuvinte / există o limită peste care dacă trecem oxigenul se sfârșește / creierul și limbajul îmbătrânesc rapid. / De fapt, am fost întotdeauna pregătiți / să renunțăm la cuvinte înainte să se sfârșească / ca de o scară, după ce ajungi unde vrei, / nu mai ai nevoie de ele. / Continuăm să mergem și semănăm în urma noastră / poteci pe care ne interpretăm viața”.
Adriana Teodorescu orchestrează lucid și expresiv metaforele thanatice, variațiunile pe aceeași temă rămânând incitante și noi.