Modernistul de la „Gândirea”

Gib I. Mihăescu – 125 de ani de la naștere

S-a observat mai puțin (cu excepția lui G. Călinescu și Nicolae Manolescu) dependența unei părți din proza modernistă interbelică de modalitățile, temele și stilul de la 1900. Sau poate că, grăbiți în a sublinia sincronizarea cu noile formule romanești occidentale și familiaritatea scriitorilor noștri cu modele ca Marcel Proust, André Gide, James Joyce sau Virginia Woolf, criticii noștri n-au băgat de seamă că în spatele lui Ladima sau al lui Manaru stă, nici măcar bine ascuns, Neculai Manea.

În cazul lui Gib I. Mihăescu, totuși, legătura era mult mai ușor de evidențiat: spre deosebire de Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu sau Felix Aderca, sbu­rătoriști indefectibili, scriitorul a fost un gândirist, afiliat cel puțin empatic pu­blicației care-și pro­punea să continue, pe un plan superior, tradiționalismul de dinaintea Primului Război Mondial. E drept că, nefiind un publicist – așa cum erau alături de unii dintre cei citați, un Mihail Sebastian sau un Mircea Eliade –, Mihăescu nu a lăsat cine știe ce indicații cu privire la maeștrii ori la poetica prozei sale. Însă nu e greu de dedus, din însăși această proză, că unele similitudini cu modele occidentale de prestigiu sunt mai curând produsul unor omologii intuitive decât al influenței. Ceea ce nici nu e neapărat o observație defavorabilă scriitorului nostru: în artă contează rezultatele, nu procesele de elaborare, iar deficiențele literaturii lui Gib I. Mihăescu, oricum, nu țin de relația sa cu Proust sau Joyce…

E surprinzător, astfel, mai ales în raport cu viabilitatea, în timp, a operei lui Gib I. Mihăescu (și ca întreg, și prin vârfurile sale, cum ar fi romanul Rusoaica, din 1933), cât de des apar în receptarea critică remarcile negative cu privire la calitatea propriu-zisă a scrisului prozatorului. Mai ales cu privire la gradul de desăvârșire artistică a unor nuvele sau romane, altminteri, celebre și care continuă a fi citite în pofida acestor reproșuri critice, cum ar fi La „Grandiflora” sau Brațul Andromedei.

G. Călinescu, de pildă, începe capitolul consacrat scriitorului în Istoria literaturii române de la origini până în prezent cu o constatare care, pentru cel nefamiliarizat cu codul călinescian, sună a sentință fără drept de apel: „Întâiul roman al lui Gib I. Mihăescu, Brațul Andromedei, nu lasă să se întrevadă un romancier. Cartea este rău scrisă, adică fără subtilitate, și cu acea notă de vulgaritate relativă de care nu sunt scutite nici celelalte scrieri.”

Și Pompiliu Constantinescu, încă din Critice (1933), a remarcat „bombasticismul” și „prostul-gust”, chiar în romanul cel mai important al prozatorului, Rusoaica (deși Nicolae Manolescu a amendat, mai târziu, eroarea pe care a făcut-o cronicarul interbelic, care a acuzat tocmai ceea ce este o calitate a stilului romanului, și anume adecvarea la condiția intelectuală a personajelor – ofițeri și soldați de cultură modestă și o umanitate basarabeană amestecată, incertă).

În fine, în Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu rezolvă simultan, cu multă finețe, două probleme contradictorii. Pe de-o parte, criticul accentuează observațiile negative frecvente în critica mai veche, ca urmare a lărgirii „ramei” istorico-literare cu cele aproape șapte decenii scurse de la istoria călinesciană: „Scriitorul rămâne prin romanul Rusoaica (1933) și prin Donna Alba (1935). Nuvelele (La „Grandiflora”, 1928, Vedenia, 1929), ca și celelalte romane, sunt triviale și rău scrise. În toate este o singură obsesie, aceea erotică, cu un mascul fanfaron care seduce toate femeile, recurgând uneori la farse încheiate tragic și mereu foarte mândru de virilitatea lui. Singurul acceptabil dintre toate este romanul Rusoaica, greșit interpretat de critica epocii în care a apărut ca roman psihologic. În fond este un tipic roman romanesc, conform formulei lui Albert Thibaudet, avându-și originile în romanul englezesc de aventuri combinat cu acela erotic francez”. Pe de altă parte, fiind o istorie critică, în care este conținută organic și receptarea literaturii, în ea primește un răspuns și întrebarea cu privire la paradoxala popularitate, în posteritate, a acestor proze. G. Călinescu stabilise, în Istorie…, legătura romanelor lui Gib I. Mihăescu nu cu proza occidentală de după Marcel Proust, ci cu cea românească de la 1900 („Subiectul aducea aminte de nuvelistica generației lui Brătescu-Voinești…”). Nicolae Manolescu, la rândul său, arată conexiunile prozei lui Mihăescu cu o întreagă paradigmă literară, ce explică atât deficiențele artistice, cât și popularitatea acestor narațiuni, care continuă să fie editate în tiraje de masă și citite, asigurându-i în continuare autorului un loc în canonul istoric al literaturii noastre: „La snobism trebuie adăugat interesul pentru senzațional. Romanul nostru interbelic a fost foarte sensibil la succes. Multe dintre cărțile în vogă sunt romane populare, moștenind spiritul aceluia de mistere din foiletoanele gazetelor de la sfârșitul secolului XIX. Baronzi, Bujoreanu sau Filimon i-au interesat pe mulți romancieri moderni, de la Gib Mihăescu la G. Călinescu (Scrinul negru folosește din plin senzaționalul).”

Este evidentă, prin urmare, deplasarea receptării dinspre psihologie – inexistentă, cum arată criticul, deși îndelung analizată în perioada interbelică și nu numai – înspre proza epică propriu-zisă. Aceasta, la Gib Mihăescu, este alimentată,
s-a observat deja de către același G. Călinescu, de o anumită „febră” interioară a personajelor, care nu are în sine nimic intelectual. În măsura în care instinctul erotic este ceea ce arată numele – adică o pulsiune dincolo de controlul conștientului –, el poate fi un bun „motor” al unui epic de factură senzaționalistă, alimentând atât lectura de identificare (responsabilă de succesul de public al operei), cât și pe cea critică, profesionistă (care continuă să vadă în prozator un autor canonic, vezi lista din România literară, nr. 2/2019).

Aș adăuga numai că această „febră” nu are, totuși, exclusiv motivații erotice. În fond, Mihai Aspru, personajul din romanul Donna Alba, este, cum spune Nicolae Manolescu, un arivist, nu doar un vânător de fuste. Diferența dintre el și Julien Sorel, să spunem, este doar de cantitate. La acesta din urmă, instinctul erotic cu ajutorul căruia o seduce pe doamna de Renal este un mijloc, în timp ce la personajul românesc este mai degrabă un scop. Însă nu i se poate nega nici lui Julien Sorel o anumită înclinație erotică pur și simplu, după cum nici ascensiunea socială, paralelă succesului în amor, nu iese cu totul din vederile lui Aspru.

Toate personajele importante ale lui Gib Mihăescu au, prin urmare, dincolo de poza de fanfaroni erotici și donjuani de provincie, pe care le-o construiește autorul, o anume latură sufletească de fantazie tulbure, de vedenie. Trivialitatea lor este, până la urmă, cea a mediului și ea nu anulează posibilitatea personajelor de a ieși din itinerariul strict al „vânătorii” erotice. Arivismul lor e mai complex, așadar, și trădează o absență de fond, o frustrare interioară care, chiar neintelectualizată, nu e mai puțin apăsătoare. Tocmai absența acestei validări interioare îi proiectează obsesiv în exterior, într-o lume pe care ei o reduc la unicul obiectiv al atingerii satisfacției cel mai ușor de atins.

Într-un anume sens, tocmai independența scriitorului față de modelele în vogă la „Sburătorul” îi asigură o posteritate la care, altminteri, mijloacele sale literare propriu-zise nu-l recomandau. Alimentată preponderent de erotic, dar nu redusă la acest instinct, febricitatea de „posedați” a eroilor săi deschide o serie în care, după război, se vor remarca prozatori ca Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, Nicolae Velea sau Dumitru Radu Popescu. Fără dimensiune psihologică, personajele de această factură, fie ei burghezi mediocri sau țărani suciți, au valențe epice primare și susțin narațiuni poate naive, dar pline de o tensiune epică incontestabilă.

Nu m-aș mira ca vreun adept de ultimă oră al teoriilor lui Antoine Companion să-i configureze lui Gib I. Mihăescu un profil de antimodern.Unul fals, se-nțelege, prozatorul fiind la fel de departe de pozițiile anti-moderniste ale unui Nichifor Crainic, pe cât era față de teoriile moderniste ale romanului, vehiculate în epocă de E. Lovinescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian sau Mircea Eliade. Modernitatea gândiristului rezultă, însă, mai degrabă din vâna neprefăcută a unui epic fără complexe culturale sau ideologice, decât dintr-o inserare într-o paradigmă de prestigiu în epocă.