Aproape trei secole după moartea lui Dimitrie Cantemir, opera și activitatea sa ca om politic și mai ales ca scriitor, om de cultură și savant într-un câmp neobișnuit de larg, de la muzică și literatură la filosofie și istorie, au continuat să nutrească imaginea celui mai cunoscut român din epoca sa; studiile cantemiriene, în continuă dezvoltare, n-au încheiat încă investigația tuturor surselor și abia se apropie de încheierea ediției complete a operelor sale: de aceea, sau și de aceea, nu este ușor a încerca astăzi un bilanț al vieții, operei și bibliografiei consacrate lui și a trasa evoluția acestui destin istoric, mereu ascendent. O poate face însă – și o și face – unul dintre cercetătorii care au contribuit cel mai mult la adânca investigare a unei documentații nu numai foarte ample, dar și foarte risipite în diverse publicații și limbi: istoricul Ștefan Lemny, autor al mai multor studii și volume dintre care cel mai mare impact în rândul cititorilor l-a avut, dacă nu greșesc, monografia sa din 2009 Les Cantemir. L’aventure européenne d’une famille princière au XVIIIe siècle, carte tradusă în românește în 2010 și reeditată în 2013 de Ed. Polirom. Începute cu mult timp în urmă, în anii optzeci ai secolului trecut, când era cercetător în Institutul ieșean de Studii Istorice, crescut în ambianța unui curent creat și însuflețit de nedesmințitul susținător al tinerilor Alexandru Zub (care-i și face un măgulitor portret în „Convorbiri literare” din august 2012, sintetizat elocvent în titlul eseului său: Erudiție, talent, comprehensiune ), Ștefan Lemny a fost inevitabil adus să se confrunte cu figura complexă a marelui principe: prima sa cercetare care include o schiță a profilului lui Dimitrie Cantemir este probabil Societate și istorie. Locul istoriei în spiritualitatea veacului XVIII românesc, din 1987; i-au urmat și alte studii care s-au extins asupra familiei, epocii, perspectivei istorice. Foarte recent, probabil în perspectiva acelui tricentenar cantemirian pe care îl vom sărbători peste câțiva ani, Ștefan Lemny publică în Editura Institutului Cultural Român de la București o sinteză construită pe ideea deja anunțată în studiile sale anterioare: aceea a așezării personalității lui Cantemir (autor erudit dar și „principe”, deci om politic) în perspectiva Luminilor europene.
Întrucât propriile sale cercetări favorizaseră așezarea întregii „dinastii” a Cantemirilor în perspectiva culturală a unei familii ridicată din oameni simpli, dar cu mari înzestrări spirituale și morale (începând cu Constantin Cantemir, a cărui lipsă de cultură nu-l handicapează, ci îl face să vegheze atent la studiile aprofundate ale fiilor săi), autorul alege să prezinte în această sinteză doar personajul „contradictoriu” care este principalul purtător al numelui, acesta fiind totodată numele primului român a cărui reputație de știință și de înțelepciune s-a răspândit în întreaga Europă și chiar dincolo de hotarele ei, în mare parte tocmai datorită așezării sale – precum a patriei sale – între două lumi, antagonice, dar și complementare. În mod fericit, sugerează autorul, această poziționare a vieții și activității lui Cantemir coincide cu epoca în care începe schimbarea raportului de forțe între puterile europene (în cadrul cărora începe avansul militar, tehnic și diplomatic al Rusiei lui Petru cel Mare) și cele ale Imperiului Otoman, a cărui putere începe să se erodeze: epocă fericită în perspectivă istorică, anunțând multiple mutații între care „zorii” Luminilor, dar neprielnică și uneori tragică în episoadele ei pentru Dimitrie Cantemir, dacă ne gândim la ceea ce se poate numi încă de acum „patriotismul” său, iubirea sinceră pentru țara natală în care a stat perioada cea mai scurtă a vieții sale, curmate timpuriu, la doar cincizeci de ani.
Nu cred că „înțelegerea personalității sale în ansamblu” ar fi fost obstrucționată de „caracterul prea specializat” al studiilor sale, cum spune autorul în scurta sa introducere: această cuprindere și înțelegere din partea marelui public pentru opera unui savant nu se poate baza și nu cred că se bazează vreodată pe relația directă dintre operă și public, necum pe o lectură în original (aici fiind vorba latină, greacă și turcă, dincolo de română), ci pe studiile, edițiile, traducerile care cer timp și mari investiții umane, și pe dedicația absolută a unui specialist care să le intermedieze și să le prezinte publicului cultivat. Din acest punct de vedere, nu se putea găsi o persoană mai potrivită decât aceea care și-a dedicat o bună parte din activitatea sa de până acum tocmai cunoașterii epocii și personalităților din care s-a compus această familie a Cantemirilor, adică tocmai autorul sintezei pe care o semnalăm (această afirmație nu vrea să nedreptățească pe nici unul dintre cercetătorii care au făcut posibilă realizarea sintezei; numele lor se regăsește în bogata bibliografie de la finele volumului).
începerea exegezei cu o privire sintetică asupra culturii românești din secolul precedent și mai ales de la sfârșitul său are darul de a trasa un cadru mai larg în care se manifestă și preocupările, și încercările tânărului Cantemir, care nu mai apar chiar atât de izolate; ele sunt anunțate, spune autorul, nu numai de opera literară a lui Dosoftei sau Miron Costin, sau de includerea „tratatului despre rațiune” în Biblia de la București, dar și de Nicolae Milescu, în care Șt. Lemny vede „un ilustru precursor” al prințului. Este vorba de fapt de un mic preambul al cercetării studiilor lui Cantemir, despre care informațiile de până la apariția ca dascăl al său a unui călugăr învățat, Ieremia Cacavela, în contact cu filosofia și științele occidentale, sunt puține și neclare; de la acesta s-ar părea însă că vin unele dintre deschiderile gândirii lui Cantemir, de pildă repetata implicare a raportului dintre activitatea practică a omului și natura obiectivă a lucrurilor, retorica discursului ș.a., de care vorbește și Petru Vaida în mai vechea sa monografie.
În pofida dificultăților de tot felul, opera lui Cantemir a fost editată (bine editată) și cercetată, așa că autorul are libertate de mișcare și se poate concentra asupra aspectelor importante, generale sau de amănunt, pe care le tratează în scurte capitole tematice. După prezentarea generală a „culturii române la sfârșitul sec. al XVII-lea”, urmează un capitol dedicat „tinereții lui D.Cantemir” în care sunt prezentate „lucrările filosofice” ale prințului, redactate în latină și publicate foarte târziu; interesante oricum, prima dintre ele, Imaginea de nedescris a științei sacre, și-a câștigat recent, cum semnalează autorul, o nouă semnificație față de interpretarea tradițională pe care o propune ediția lui Vlad Alexandrescu și colaboratorii din 2016, respectiv nu de combatere, ci de conciliere a filosofiei cu teologia în căutarea cunoașterii adevărate. Aici sunt prezentate și „primele scrieri” românești, respectiv Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (alături cu traducerea grecească, probabil a lui sau corectată de Cacavela) și Istoria ieroglifică, considerat în general a fi primul „roman” din literatura română. Destul de amplu, corespunzând locului important pe care l-a jucat sistemul de note inventat sau perfecționat de Cantemir pentru muzica turcească (orientală), este capitolul Orfeul marelui sultan, care accentuează astfel și abilitățile de interpret ale multînzestratului principe, de altfel singurele pentru care nu avem decât mărturiile contemporanilor.
Separată de epoca începuturilor prin prea scurta și nefericita domnie din 1710-1711, care a adus mari prejudicii țării prin grăbita și insuficient pregătita alianță cu Petru cel Mare, cariera intelectuală și diplomatică a prințului a avut însă de câștigat. Ținut în rezervă de țar, care era ocupat de conflictul cu suedezii, Cantemir începe acum cu adevărat epoca marilor sale lucrări: Descriptio Moldaviae, cerută de Academia din Berlin, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor și Istoria imperiului otoman care, alături de Cartea sistemului religiei mahomedane (singura tipărită în timpul vieții sale, carte necesară pentru campania în Caucaz) alcătuiesc corpul principal al întinsei sale opere, scrise în condiții dificile, fără biblioteci și aproape fără documentele necesare, cu o impresionantă pasiune creatoare, infailibilă memorie și capacitate de cuprindere. Despre toate acestea, condensata și riguroasa sinteză a lui Ștefan Lemny oferă o introducere prețioasă și utilă, aducând la zi toate detaliile importante ale acestei prime personalități europene a culturii noastre.
Sunt desigur și câteva detalii mai degrabă bibliografice pe care le-aș adăuga, cele atestând, de pildă, vechimea informațiilor existente în cultura noastră despre Cantemir și operele sale: mai întâi menționate într-un repertoriu al lui Samuil Micu din 1778, intitulat Viri litterati ex natione valachica, manuscris publicat de Laurian în 1861-1862, apoi dr. Vasile Popp cu celebra sa prefață la Psaltirea lui Pralea, din 1827, care e o schiță a istoriei literaturii române. Mai pot menționa două articole din vol. Ipostaze ale literaturii române vechi și premoderne, ed. Vlad Chiriac, apărut la Chișinău în 2007: Cristina Bârsan, Controverse factologice în Istoria Imperiului Otoman și Manuela Anton, Idealul mântuirii: dispute și concordanțe (pornind de la „Divanul” lui D. Cantemir): adică foarte puțin față de imensa bibliografie cercetată.