Când a murit, în mai 2017, Dan Mănucă urma să împlinească 79 de ani; Parcele nu l-au îngăduit însă și i-au tăiat firul vieții prea devreme, făcând astfel ca volumul, proiectat de colegii săi ieșeni pentru aniversarea celor opt decenii de viață pe care urma să-i împlinească și de neobosită activitate în mai toate domeniile istoriei și criticii literare românești, să devină un volum memorial. Apărut la sfârșitul anului trecut, acest volum masiv și plin de nume cunoscute dă seama nu numai despre activitatea dispărutului și despre prețuirea de care se bucura în fața colegilor săi din țară, cunoscute nouă tuturor, ci și despre prestigiul său în fața colegilor din străinătate: opt istorici și istorici literari din Statele Unite până în Serbia și în Ucraina, trecând prin Italia, Franța și Germania, participă la acest omagiu cu articole substanțiale. Cunoscutul istoric Keith Hitchins, de la Universitatea din Illinois, autorul unor sinteze esențiale asupra istoriei noastre, cele mai multe traduse și în românește, publică în acest volum eseul Lucian Blaga, Nietzsche and Zamolxe (p.215-223), în care oferă o schiță seducătoare a raporturilor dintre filosofia lui Nietzsche și opera lui Blaga, în special de istoria culturii. Neputând prelua detaliile eruditei argumentații a profesorului american, rezum și simplific: ideea lui Blaga că civilizația greacă e rezultatul luptei dintre apolinic și dionisiac pare îndatorată conceptului de Urphänomenon al lui Nietzsche care, „compromisă” prin aplicarea forțată la științele naturii, se dovedește productivă în celălalt domeniu. Roberto Merlo publică un studiu amplu și interesant despre Getica între istorie și filosofie . Pârvan, L.Blaga și răstălmăcirile ideologiei (p.225-253), Horst Fassel, Despărțirea de un prieten al Bucovinei: Dan Mănucă (p.137-139), Lora Bostan de la Universitatea din Cernăuți scrie despre I.E.Torouțiu – un ctitor bucovinean al istoriei noastre literare (p.161-165), Mariana Dan, Centre and Periphery with Emil Cioran and Mircea Eliade (p.177-185), Adriana Senatore, La Scuola latinista di Transilvania: ideologia, finalità e protagonisti (p.281-301), Gisèle Vanhese, Île et topographie symbolique dans l’œuvre de Mihai Eminescu (p.331-341) și Alain Vuillemin cu Jalons pour une périodisation des littératures sud-est européennes d’expression française (p. 351-365). Un mare număr de colegi români s-a alăturat acestora, dintre care semnalez substanțiale contribuții de Alexandru Ruja, Bogdan Crețu, Const. Cubleșan, Monica Spiridon, Adrian Tudurachi, Felicia Vrânceanu.
Ca urmaș, coleg și discipol, într-o oarecare măsură, al profesorului N.A.Ursu, mai puțin filolog și istoric, în sensul de „factolog”, cum precizează în 2008 într-un interviu cu Cassian Maria Spiridon, reluat în acest volum omagial, și mai mult critic literar, critic „de text”, dar aplecat cu deosebire asupra secolului al XIX-lea, începând cu Ionică Tăutu (descoperit încă în studenție) și culminând cu Junimea și junimiștii, asupra cărora a lăsat mai multe volume inconturnabile, mergând apoi până la Sadoveanu în căutarea unor Constante ale istoriei literare românești (cum este titlul volumului cunoscut) și ale literaturii române în general, Dan Mănucă a umplut un raft cu cărți esențiale asupra unui domeniu delicat, supus presiunilor ideologice ale unui moment sau altuia, fără să facă nici un compromis. A reușit ca nimeni altul să îmbine două direcții ale disciplinei noastre, istoria literară vie, pulsând în texte caracteristice, cu pasiunea pentru prezența în actualitate, pentru critica curentă mergând până la a citi și recenza autori tineri și încă necunoscuți, amintindu-și, probabil, de anii primei sale tinereți când și-a încercat prima dată talentul și în literatură, versuri și proze critice găzduite în revista „Cuvântul nostru” din 1957, „revista samizdat”, cum își amintește el după decenii, scoasă împreună cu Mihai Drăgan și alți colegi din „grupa 221”, pagini de tinerețe și pagini de glorie pe care nu le-ai fi bănuit în spatele figurii lui sobre, preocupate dar accesibile, rar luminate de un zâmbet înțelegător, care devenea complice.
Asupra figurii și operei colegului nostru dispărut s-au oprit mai mulți autori din acest volum omagial, în general foști studenți sau colaboratori, așa cum este și normal și cum normal este și faptul că ei insistă asupra calităților umane ale celui omagiat, strâns împletite cu cele ale cercetătorului și profesorului, ca la orice personalitate adevărată. Toți vorbesc de seriozitatea și probitatea, aplicația și caracterul pozitiv al prezenței lui Dan Mănucă în oricare dintre ipostazele sale și mi se pare semnificativ că vorbele celor mai tineri, care au lucrat direct cu el, la catedră sau la Institut, sunt și cele mai credibile, inspirate de amintirea încă proaspătă a unui model în sensul cel mai propriu al cuvântului, o personalitate pe care s-o poți respecta fără formalism, dar și fără excepție: Doris Mironescu, Ofelia Ichim și Antonio Patraș mi se par cei care ating mai direct obiectivul unei asemenea mărturii, scriind despre calitățile de profesor, de cercetător și de coleg mai vârstnic, ale celui care-i primește și de care am avut cu toții nevoie când am intrat în groapa cu lei.
Oricât de largă și plină de amenitate, oricât de puțin istorică în intenție, critica lui Dan Mănucă menține o linie de echilibru și o încredere în adevăratele valori care o fac să reziste formulelor comune, judecăților generale care evită nuanțele și favorizează poncifele. Așa cum titlurile și întrebările criticului sunt tranșante (Mai este actual Eminescu? se întreabă el retoric într-un studiu cuprins în volumul intitulat pe drept cuvânt Opinii literare, din 2001), așa și răspunsurile sale sunt nuanțate: Da, explică el, dar în sec.XIX Eminescu „era actual cu deosebire prin Maiorescu”, în timp ce în sec.XX el este actual printr-o diversitate de puncte de vedere, căci „o valoare este asemănătoare unui poliedru… iar fiecare generație se oglindește în acea latură care răspunde cel mai bine mentalității sale”. Dar nu aici este problema actualității lui Eminescu, tranșează el, ci „este vorba de pericolul absolutizării acestui model”, de „un proces negativ care a început în 1975 prin exegeza Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești semnată de Constantin Noica”. Această formulă, care „nu avea nici o acoperire… cu excepția poeziei”, a dus la preluarea ei ad litteram de o publicistică iresponsabilă care a adoptat și impus prin abuz o vorbă aflată încă în circulație, rechemată la ocazii festive, după care „Eminescu este… cel mai mare istoric, cel mai mare filosof, cel mai mare jurist, chiar și cel mai mare astrofizician. Unde să mai aibă loc, între atâtea superlative, și poezia?”
La fel, criticul deconstruiește cu sagacitate analitică și inteligență formulări prea generale sau prea categorice referitoare la stilul lui Creangă, la oralitatea lui, chiar când aparțin unor mari predecesori, precum G. Călinescu de pildă („Amintirile… nu sunt scrise, ci spuse”, sau „Creangă stă pe o laviță ori pe o prispă și povestește altora”) sau Tudor Vianu („Creangă restituie povestirea funcției ei primitive, care este de a se adresa… unui auditor” sau cadența perioadei lui Creangă asemănată cu a lui Flaubert care „avea obiceiul de a-și citi cu voce tare scrierile”). Dar toate aceste dezvoltări ale unor texte ale lui Călinescu și Vianu din anii patruzeci, spune perfect îndreptățit regretatul nostru coleg, nu țin seama de marile evoluții ale cercetării asupra oralității și nici chiar de elementara judecată categorială, de vreme ce literatura presupune un text scris (cum a dat Creangă) iar eșantionul uman martor al oralității, publicul sătesc adică, a manifestat o „totală inaderență” la opera humuleșteanului, cum au remarcat chiar Călinescu și Sadoveanu. Mănucă conchide însă, convingător cred, că există elemente de re-oralizare a textului în povestirile lui Creangă, scriitor fundamental cult și purtător al unei reale mentalități orășenești care-i permite să aprecieze și să revină cu nostalgie asupra copilăriei sale. De altfel este vorba de încă un domeniu de cercetare pe care Dan Mănucă l-a ilustrat și asupra căruia revine în același volum (Structuri sociale și modalități de lectură ș.a.).
Recitit în bloc, cu această tristă ocazie, opera lui Dan Mănucă se arată mai diversă în preocupări, mai unitară în viziune și principii și mai creatoare în soluțiile propuse, decât ne-o aminteam din mai bine de jumătate de secol de conlucrare colegială, și vina nu este a lui. Nu putem fi decât siguri de permanența ei în corpusul principal al textelor critice produse într-o epocă de mari frământări și de mari presiuni, cărora numai sufletele și mințile de elită le-au putut rezista și da răspunsul cuvenit prin atitudine și operă.