1. Eminescu și Carmen Sylva
„Și nime-n urma mea
Nu-mi plîngă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe cînd cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vîrfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vînt,
Deasupră-mi teiul sfînt
Să-și scuture creanga.”
(M. Eminescu, Mai am un singur dor)
Muzicalitatea stranie a acestor versuri decurge, esențial, din alternarea ritmului iambic cu cel amfibrahic, potrivit unor grupări diferite ale rimelor: în primele patru versuri, a-b-a-b (iamb-amfibrah-iamb-amfibrah); în următoarele patru, a-b-b-a; în ultimele, tot a-b-b-a, dar cu inversarea celor două ritmuri. Nicăieri altundeva, în poezia românească, nu vom mai întîlni îmbinarea de iambi cu amfibrahi. Coexistența acestor ritmuri bi- și trisilabice în același poem este în schimb, în lirica germană, un fapt absolut curent. Iată, de pildă, o strofă din Die Heimkehr de Heine, cu care începe celebra Lorelei :
„Ich weiss nicht, was sol es bedeuten
Dass ich so traurig bin;
Ein Märchen aus alten Zeiten
Das kommt mir nicht aus dem Sinn.”
Dar adoptarea de către Eminescu a acestui tipar prozodic nu se datorează contactului său susținut cu poezia germană în ansamblu, ci traducerii efectuate de el, fidelă ritmului original, a unor stihuri germane. Este suficient să alăturăm două strofe:
„Ihm ist sein Sohn geraubt,
Er seufzet und schweiget
Und klaget und neiget
In bitt’rem Weh das Haupt.”
La Eminescu:
„Văzînd în moarte-ntins
Copilul său veșted,
Se-nclină din creștet
De mult amar cuprins.”
Acest catren este firul de nisip care, pătruns în scoică, a dat naștere perlei : Mai am un singur dor și celorlalte trei variante. Este timpul să dăm vălul la o parte : strofa germană citată mai sus aparține unei creații lirico-dramatice a principesei Elisabeta (Carmen Sylva), publicată sub titlul Vîrful cu dor. Baladă română în trei părți. Textul de F. de Laroc. Muzica de Zdislaw Lubicz. Traducere română de M.
E-scu, 1879. Textul e dat, paralel, în română și germană, iar la sfîrșit figurează o traducere italiană, semnată L.F. Paganini. Balada populară de la care pornise autoarea se află în volumul III al lucrării lui J.A. Vaillant, La Romanie, Paris, 1844.1 Poemul dramatic a fost reprezentat în ianuarie 1879, fără a se bucura de succes.2
Întîiul cercetător care a zăbovit asupra acestei lucrări a fost Barbu Lăzăreanu, într-un studiu anterior Primului Război Mondial, inclus în volumul Cu privire la Eminescu, IV, Editura „Cultura românească”, București, f.a., p. 1-24. După relevarea faptului că „Laroc” este anagrama lui „Carol”, iar F. de Laroc nimeni altcineva decît Carmen Sylva, ni se prezintă pe larg întreaga acțiune a dramei lirico-pastorale tălmăcite de Eminescu și, lucrul cel mai vrednic de interes, se remarcă în unele strofe „mijitul și tresărirea unora din viitoarele poezii ale lui Eminescu”, respectiv geneza unor versuri din De-oi adormi… sau prezența rimelor îmbrățișate din Mai am un singur dor.
Peste aproximativ un sfert de veac, asupra chestiunii a revenit Radu Manoliu (Izvoarele motivelor și procedeelor din poeziile lui Eminescu3), reluînd – fără a-și menționa precursorul – observația că în Mai am un singur dor „textul primitiv, sau prima inspirație, datează din 1879, cînd Eminescu a tradus Vîrful cu dor de Carmen Sylva. […] Versurile acestei traduceri au forme poliritmice , asemănătoare cu cele cuprinse în variantele poeziei de care ne ocupăm.”4 La rîndul său, Perpessicius va nota că majoritatea variantelor poeziei Mai am un singur dor „s-ar putea să descindă dintr-o formă rudimentară (Iași, 1876), schițată în marginea unui motiv al tălmăcirii sale din balada Vîrful cu dor de Carmen Sylva”.5
Rîndurile de mai sus, pentru eminescologi, recapitulează lucruri știute. Ceilalți cititori le pot considera un adaos la cultura lor generală.
2. „Cealaltă” plastografie
„Nae […] : Se înțelege c-a fost o încurcătură, cum se-ntîmplă totdeauna în carnaval… Ei! d-ale carnavalului! Să-mi dați voie, coconițelor, să vă isplic eu încurcătura pe larg la masă.” (D-ale carnavalului, actul III, scena VIII) Așadar Gherea, în 1890, era îndreptățit să scrie: „Intriga se încurcă așa de rău încît autorul nici nu îndrăznește s-o descurce pe scenă, ci între culise, fără să știm cum…”.
În O scrisoare pierdută, o similară „eclipsă” a logicii dramatice, despre care nu știu să se fi vorbit pînă acum, vizează „cealaltă” plastografie a lui Cațavencu, respectiv cea descoperită de către Trahanache. (O numesc „cealaltă” adoptînd perspectiva venerabilului, care crede că scrisorica lui Tipătescu către Zoe ar fi fost o plastografie.) Prima dată, în scena ultimă a actului I, Trahanache îl informează trimfător pe Tipătescu: „L-am prins [pe Cațavencu] cu alta mai boacănă! […] Cu altă plastografie… Ce plastograf !” În actul II, Trahanache nu mai intră nicio clipă în dialog cu Tipătescu, încît povestea „celeilalte” plastografii este dată total uitării. Exclamația „Ai puțintică răbdare!” din scena finală trece ca și neobservată, deși prin ea Trahanache își exprimă dezacordul față de promovarea candidaturii lui Cațavencu.
Actul III, după cum se știe, este ocupat aproape integral de cele două discursuri electorale. În pauza dintre ele, scena IV îl pune pe Trahanache în contact cu Zoe și Tipătescu, primul lămurindu-i pe cei doi cu privire la „cealaltă” plastografie: „Ei, aveți puțintică răbdare! (scoate o hîrtie din buzunar și o desface – o poliță) Asta tot pentru politică este? Girurile astea două, cu care onorabilul d. Cațavencu a ridicat cinci mii de lei de la soțietate, sunt tot pentru enteresul țării?” Tipătescu, după examinarea atentă a poliței, exclamă „Suntem scăpați!”, dar Zoe, sceptică, „Scăpați?”, iar ulterior „Mi-e frică!”. Se va vedea, în continuare, că logica femeii este mai strictă decît aceea a bărbaților.
Actul IV ne înfățișează, din prima scenă, starea de extremă surescitare a Zoei, intrigată de faptul că Nae Cațavencu, după încăierarea de la întrunire, pur și simplu a dispărut. De ce însă nu publică scrisoarea ? Tipătescu e nepăsător și calm : „Și-l crezi tu pe mișelul capabil să nu o publice pentru altceva, decît pentru că nu poate?” Iar dacă ar publica-o, i s-ar da în vileag „cealaltă” plastografie. Zoe, mai lucidă, deslușește perfect datele situației: „Fănică! n-aș voi să mă răzbuni, aș voi să mă scapi… […] Iată culmea nenorocirii: el nu știe că ai plastografia lui; …el nu știe că dacă ar veni aici să primească schimbul acestor două hîrtii, ar scăpa și el și m-ar scăpa și pe mine…”. Lucrurile iau însă o întorsătură neașteptată. În scena VII, Cațavencu își face în fine apariția și intră în dialog cu Zoe. De aici încolo, nedumeririle se țin lanț. „Zoe: […] Fănică are în mînă o poliță, ale cărei giruri le-ai plastografiat, ca să ridici cinci mii de lei de la soțietate… Știi ? Cațavencu: Știu, madam, că o are, (dezolat) știu, dar ce e de făcut?” Prima întrebare: de unde știe?! (Ca să nu mai punem în discuție și un alt punct obscur: pe ce căi a ajuns în mîinile lui Trahanache un document din arhiva „Aurorei Economice Române”?) Mai departe: Zoe îi propune lui Cațavencu să-și restituie unul altuia hîrtiile compromițătoare, dar „onorabilul” îi mărturisește că el însuși a pierdut scrisoarea. A doua întrebare : ce sens avea să-i dezvăluie femeii acest lucru, cîtă vreme, nepublicînd biletul de amor al lui Tipătescu, nu mai existau motive să se teamă de răzbunarea prefectului? Căci, fapt esențial, tabăra adversă nu știa că el a pierdut srisoarea, iar astfel frica reciprocă ar fi asigurat un statu quo perpetuu. Iată o seamă de întrebări pe care, în unele convorbiri tainice, i le-am pus timid lui Caragiale. Dar nenea Iancu, cuminte, n-a vrut să răspunză.
__________________
1 D. Murărașu, Comentarii eminesciene, Editura pentru literatură, 1967, p.23.
2 Despre autorul muzicii, Zdislaw Lubicz, vezi Nicolae Mareș, Un muzician polonez în epoca Junimii, în România literară, nr.1, 13 ianuarie 2017, p. 24-25.
3 „Preocupări literare”, anul I, vol. I, nr. 5, 1 mai 1936.
4 Loc. cit., p. 272-273.
5 M. Eminescu, Opere alese. I. Ediție îngrijită și prefațată de Perpessicius. Editura pentru literatură, București, 1964, p. 390.