Silenul și nimfele

Sorin Lavric, „Decoct de femeie”, Editura Ideea Europeană, București, 2019, 232 pag.

Spre sfârșitul pro­logului din De­coct de fe­meie, volumul lui Sorin Lavric, auto­rul oferă o explicație asupra titlului cărții. Analogia este cu cazul „banal” al fierberii ceaiului, iar Lavric procedează metodic, cum o va face peste tot, în carte: „Să ne amintim ce se întâmplă în cazul banal al fierberii unui ceai: principiile active ale plantei trec din substanța uscată în apa caldă, în virtutea unei infuzări treptate. E un decoct a cărui esență stă în păstrarea intactă a unor însușiri care au trecut din plantă în soluția ceaiului. Când beau ceaiul, consum principiile active, nealterate ale plantei.” (p. 47). Liniștitoarea comparare se încheie cu o concluzie frisonantă, eseistul trecând de la ceai la „decoctul unor femei” cu o liniște rău prevestitoare: „Să bei decoctul unor femei cărora, păstrându-le principiile, le-ai omorât persoana, iată ce înseamnă să faci filosofia lor.” (p. 48).

Urmează șase capitole, intitulate cu prenume feminine și ilustrând, fiecare, câte o categorie definită de autor. Delia este mulier abscondita, în capitolul următor e vorba de Otilia, mulier ludica, urmează Carmen, mulier rixosa, apoi Maria, mulier domina, după care Irina, mulier fornicata, în fine, Diana, mulier placida. Se observă încă din enumerare construcția geometrică a cărții, cu o subîmpărțire categorială și cu efortul de a distinge cele șase tipuri unele de altele. În prolog, categoriile sunt reunite într-o aceeași sferă, a femininului, pe care Lavric îl distinge fără rest de masculin, în defavoarea primului. Între femeie și bărbat nu poate exista egalitate, postulează filosoful, în pofida unei presiuni a egalitarismului, în societatea de azi, pe care tot el o deploră. Prologul e plin de enunțuri apodictice, șocante prin aerul definitiv al „sentinței” și prin tonul peremptoriu al celui ce o pronunță. Numai intelectul masculin, nu și cel feminin, are gândire abstractă. Comunicarea în spirit „nu e un atribut femeiesc”, regula „drastică” fiind că „femeia e receptacul al spiritului, nu agent al lui”. Dacă femeile au „afinitate” pentru psihologie, ea vine din „intuirea dezordinii sufletești în care se zbat”. Când Lavric trece de la spiritul feminin la cel masculin, punerea lor în relație este și mai necruțătoare (și înjositoare) cu cel dintâi. „Nici un bărbat – scrie el – nu caută în femeie deșteptăciunea, profunzimea sau luciditatea. Cine vrea filosofie, nu o va găsi în capul femeii, dar în schimb va găsi cufundarea în athanorul labios.” (p. 31). Alte caracterizări (mai degrabă stigmatizări) ale Femeii, cu majusculă categorială, în opoziție structurală cu Bărbatul, vom mai găsi pe parcursul cărții, și ele sunt toate inacceptabile prin aceea că transpun în termeni logici și în enunțuri ce se doresc științifice ceea ce reprezintă de fapt o impresie ori o proiecție a eseistului. (Maiorescu pornind de la „măsurătoarea” conform căreia femeile au o capacitate craniană cu 10% mai mică, se întreba în 1882 „cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor” pe mâna unor femei…) Lavric dă formă de adevăr obiectiv, indubitabil, unor „adevăruri” personale, nedemonstrate și indemonstrabile. Când scrie, de pildă, „ce-și dorește o femeie e s-o faci să uite de condiția precară a alcătuirii sale bolânde” (p. 188), nici un epitet folosit nu are valoare de atribut. Autorul a generalizat pornind de la un caz particular, Diana fiind, în clasorul lui, exemplul femeii vulnerabile și fragile.

Decoctul” de femeie este, prin urmare, nu o conceptualizare și o sistematizare filosofică, La­vric având aici numai autoritatea câmpului filosofic, nu și cercetarea laborioasă și riguroasă a unei te­matici. „Cât de precar e filonul de gânduri din min­tea femeii” (p. 117), iată ceva ce trebuia mai întâi demonstrat, înainte de a fi enunțat. Dispensându-se de a demonstra, uneori și de a argumenta, ese­istul trece rapid de la un stigmat la altul pus fe­mi­ninului, tot de către el, acreditând stigmatele ca adevăruri obiective pe care era dator să le in­voce. Atâtea trucuri retorice denotă o nesiguranță de fond. Întreaga construcție a cărții și toate ca­tegoriile gândite de autor sunt nu altfel decât amu­zante.

Lăsând „teoria” deoparte, deși Lavric ne-o tot reamintește, paginile cu adevărat interesante ale cărții vor fi cele în care un personaj masculin face cunoștința unora feminine. Ne-am edificat cum vede filosoful Femeia, în general. În particular, cele șase capitole cu tot atâtea personaje feminine explorează trăsăturile, comportamentul, habitudinile, gestica unor femei în carne și oase, văzute de „silen” cu o curiozitate de entomolog. Bărbatul fiind „silenul”, femeia trebuia să fie neapărat „nimfa”, în schema de reprezentare a lui Lavric. Asta face ca în carte să defileze, ca pe catwalk, numai femei tinere, de 20 de ani, cu care „silenul” încărunțit a petrecut un timp. Dar cum misoginismul filosofic trebuia să se manifeste și aici, nu numai în prolog, colecționarul de experiențe erotice le urmărește pe cele șase femei și după consumarea relației lor. Mai toate decad biologic, una se îngrașă, alta se zbârcește, fostul lor „silen” privindu-le dezgustat, ca o nouă dovadă a precarității feminine.

Descrierea amă­nunțită a fiecărui personaj feminin, deși pornită dintr-o curiozitate rece și rea, dă elementul de culoare și de valoare din carte. Iat-o pe Diana, văzută măcar o dată cu compătimire de către observatorul necruțător care o ține de mână: „spinarea declivă o purta mai tot timpul încovoiată, din cauza grijilor pe care le aduna în stiva de energie negativă dintre umeri, locul acela ce slujește drept ghenă pentru stresul pe care oamenii îl adună de-a lungul zilei.” (p. 182). Lavric are un stil cu totul personal, în care neologismul savant și cuvântul neaoș, arhaic și regional fac o sinteză lexicală. Uneori, figura femeii și comportamentul ei, descrise minuțios, devin un pretext pentru turnirul de vocabular al autorului. Îmbătat de propriile cuvinte (fie termeni prețioși, fie, dimpotrivă, populari), Lavric mai și pierde competiția stilistică cu sine însuși, ajungând la umor involuntar: „Era genul de fire vacilantă pe care nu o puteai iubi decât scrâșnind din dinți, siderat de cât de repede își schimba dispoziția. În accesele de furie minuțioasă era un arc, în căderile hipocondrice, o fleandură. Când paladin secerându-și semenii, când iepuroaică flască cerșind îndurare în caz de boală închipuită.” (p. 144).

Chiar dacă efectul nu a fost cel scontat, e de remarcat plăcerea autentică a eseistului de a face nu numai observație prozastică, construind tipologii, ci și pagini în care să conteze scriitura însăși. Dar și în această privință am de făcut o obiecție. Cartea lui Lavric este redundantă nu numai sub raportul unei „teorii” care nu e teoretică și a unei „filosofii” care nu e filosofică, ci și din unghiul pur stilistic în care poate fi citită. Autorul folosește o aceeași imagine de două, trei, patru, nouă ori, în diferitele capitole ale cărții, ca și în prolog și în epilog, până la sațietate. Astfel, „dâra ancestrală”, „jocul de prestigii”, „îngrijirea fanerelor”, „răstoaca cu nămol răcoros” în care îi găsim pe „bivolii încinși”: asemenea imagini plastice se „tocesc” după mai multe utilizări, consumându-și potențialul expresiv. Teoria eseistului își subordonează, pe lângă adevărul subiectiv dat ca obiectiv și pe lângă aspectul particular dat ca general, registrul figurativ și regimul expresiv. Lavric este atât de convins de justețea „cauzei” sale, încât o reia de fiecare dată în același regim de enunțare și în aceiași termeni. Imaginile sunt recurente pentru că eseistul le-a atașat teoriei sale; și atunci ele vin împreună cu afirmațiile rezolute.

Se spune adesea că în literatură și în cultură nu contează unghiul ideației și ideologiei unui autor, ci exclusiv valoarea cărții sale, ce poate fi evaluată în sine. Și totuși, la granița dintre eseu și proză, Decoct de femeie lasă un gust amar: erudiția, stilul, originalitatea și gravitatea lui Lavric au fost puse într-o direcție greșită.