Apariția antologiei Școala Ardeleană, alcătuită și coordonată de Eugen Pavel în seria tip Pleiade (București, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă & Muzeul Național al Literaturii Române, 2018, 4 vol.) are mai mult decât semnificația monumentalității dedicate sărbătorii Centenarului, prima care îmi vine în minte. Încununând munca de patru ani a unei echipe de experți, ea redimensionează de la bun început fenomenul cultural pus sub semnul faimoasei sintagme, aducând în fața cititorilor nume noi sau aproape necunoscute, texte greu accesibile sau publicate pentru prima oară, traduceri și transcrieri proaspete, întemeiate pe manuscrise, și nu pe edițiile anterioare (acolo unde s-ar fi putut, totuși). Pentru că însăși alcătuirea echipei a însemnat un efort organizatoric meritoriu, merită menționate numele celor care s-au ocupat de transcrierea textelor: Maria Aldea, Ioana Anghel, Alexandra Baneu, Doru George Burlacu, Liliana Burlacu, Adrian Chircu, Gheorghe Chivu, Elena Comșulea, Paula Cotoi, Vasilica Eugenia Cristea, Maria Frânc, Alin Mihai Gherman, Ovidiu Ghitta, Doina Grecu, Ladislau Gyémánt, Bogdan Harhătă, Andreea Mârza, Mircea Minică, Greta-Monica Miron, Mira Mocan, Dora Pavel, Eugen Pavel, Crina Pop, Laura Stanciu, Otilia Urs, Oana Uță-Bărbulescu, Aristina Valea, Marta Vremir. Lor li s-au adăugat autorii traducerilor: Alexandra Baneu, Vasilica Eugenia Cristea, Ladislau Gyémánt, Bogdan Harhătă, Andreea Mârza, Mira Mocan, Oana Uță-Bărbulescu, Marta Vremir. Sunt prezenți în listă atât oameni cu o mare experiență, ajunși la maturitate în carieră, cât și tineri specialiști de cea mai bună formație. Dificilele operațiuni de colaționare și corectură le-a asigurat nu altcineva decât cunoscuta poetă și romancieră Dora Pavel, venind cu experiența unei munci similare în slujba ediției Bibliei de la Blaj, scoasă cu mai bine de un deceniu în urmă. În fine, revizia finală a fost înfăptuită de Gheorghe Chivu împreună cu coordonatorul Eugen Pavel. Douăzeci și opt de scribi calificați – folosesc cuvântul „scribi” aici în accepțiunea sa cea mai nobilă, benedictină –, dintre care opt s-au canonit și cu traducerea textelor în limbi străine (mai ales latine), au adunat în patru volume apărute simultan un număr spectaculos de autori iluminiști și de opere ale acestora, publicându-le integral sau excerptând din ele părți semnificative de cel mai înalt interes cultural și științific. O altă chestiune clarificată cu acest prilej este cea a duratei iluminismului românesc subsumabil dinamicilor culturale din părțile deja menționate ale Monarhiei Habsburgice. După Eugen Pavel, cronologia aceasta se cuvine cuprinsă între 1743 și 1830, într-un interval de aproape un secol, așadar, și cu aporturile a cel puțin trei generații de oameni de cultură.
Cu privire la criteriul pe baza căruia a fost alcătuită antologia, coordonatorul proiectului preciza: „În cercetarea noastră, selecția operelor care ar putea intra în componența unei antologii reprezentative a iluminismului românesc transilvănean a stat pe primul plan” (p. CXLIII). Reprezentativitatea lucrărilor scrise în vestul actual al țării a primat, așadar în raport cu alte posibile criterii (cel al selecției autorilor, de pildă). Se observă că înțelesul pe care îl dă coordonatorul cuvântului „ardelean” este extins și asupra teritoriilor din Parțiu, unde au scris români; mai ales asupra Banatului. S-a încercat, totodată, repunerea în discuție a unor traduceri care, la o privire atentă, s-au dovedit prelucrări cu multe contribuții originale. „Unele scrieri din sfera Școlii Ardelene, dintre care nu puține sunt traduceri, compilații, prelucrări sau adaptări, trebuie… reanalizate și sub aspect auctorial”. (p. CXLIII).
Au fost, în schimb sacrificate lucrări despre care cercetările nu au putut decide clar cui aparțin și dacă prezența lor în tezaurul mișcării ar fi legitimă („…am decis, pe de altă parte, eliminarea ab initio a unor scrieri cu o atribuire nesigură sau forțată și care nu pot intra, astfel, în patrimoniul Școlii Ardelene”; p. CXLVII). Pentru o antologie, decizia este cât se poate de legitimă. Fiind vorba însă despre o mișcare culturală care, observăm acum, rămâne chiar și în continuare insuficient cunoscută și studiată, o preluare a acestora – fie și într-o addenda, sub beneficiu de inventar – ar fi fost profitabilă. Deocamdată, rămâne de semnalat în legătură cu lucrările puse deoparte din pricini de prudență științifică, până la elucidare, că ele s-ar cuveni să fie clar enumerate, poate chiar (re)editate ca atare, specificându-li-se statutul neîndestulător clarificat, spre a nu cădea cu totul în uitarea sau în nepăsarea actualei generații, așteptându-se alți, cine știe câți, ani.
Antologatorul a adoptat, în urma evidențelor, și o atitudine deconfesionalizantă, arătând că „N-ar trebui absolutizată, apoi, apartenența greco-catolică extinsă a reprezentanților mișcării, între aceștia fiind activi și «ortodocșii» Ioan Piuariu-Molnar, Radu Tempea, Ioan Barac, Paul Iorgovici sau Constantin Diaconovici-Loga, alături de alți cărturari bănățeni” (p. CLXI). În pofida faptului că în Transilvania istorică iluminiștii români au fost, cel mai adeseori, formați în mediile culturale greco-catolice, alături de ei s-au regăsit și o serie de cărturari ortodocși. În plus, în timp ce în Transilvania propriu-zisă bătălia culturală se purta în sensul emancipării românilor de poziția ancilară în raport cu nemeșimea maghiară, în Banat prioritatea a fost afirmarea lor în raport cu presiunile coreligionarilor sârbi, dornici să exercite propria lor dominație sub autoritate ecleziastică. Dar lucrurile se complică și mai mult, întrucât nu întotdeauna militantismul bănățean exclude acomodările (la fel petrecându-se și cu autorii din Transilvania istorică). Peisajul se diversifică astfel sub mai multe aspecte și rămâne o întrebare dacă aceste două tendințe caracteristice iluminismului nostru pot fi așezate sub genericul Școlii Ardelene sau ele s-ar cuveni să fie desemnate prin două sintagme deosebite. Rămâne Școala Ardeleană numai sub semnul luptei pentru limbă și drepturi naționale sau sunt de inclus aici și atitudinile acomodante, elogiile cu tentă oportunistă la adresa unor puternici ai zilei, ierarhi ecleziastici români sau conți maghiari? Sub semnul unității de fond, Eugen Pavel optează pentru reunirea lor sub aceeași cupolă, dar statutul politic al teritoriilor menționate și cel confesional difereau suficient pentru a îndreptăți, poate, și o altă soluție.
De aici rezultă și descrierea propusă pe seama Școlii Ardelene de Eugen Pavel: „Aparent eterogenă, mișcarea trebuie percepută în complexitatea ei fenomenologică, relevantă prin impactul socio-cultural produs în spiritualitatea românească din veacul al XVIII-lea. Școala Ardeleană se definește, prin urmare, ca un curent generat pe baza unor afinități ideologice asumate, o sinteză umanistă unică, cu opere scrise în limba română și în limba latină, în principal, de o mare diversitate ideativă și stilistică, texte în care religiosul se întretaie cu profanul, conceptele teoretice cu ideile practice, reformatoare, spiritul critic partizan cu cel introspectiv, meditativ, discursul polemic cu cel analitic, stilul euristic cu cel expozitiv, oferind imaginea eclatantă a primei perioade a modernismului literar românesc” (pp. CLXI-CLXII).
Este de adăugat, față de toate aceste repoziționări și nuanțări, că vasta antologie publicată acum prezintă cititorului o serie de nume absente sau mai timid evocate până acum. „Alături de numele consacrate și de titlurile vehiculate deja, sunt incluși în crestomație și alți autori, cu o notorietate mai mare sau mai mică, cu scrieri originale sau traduceri, unele needitate până acum, de care nu se poate face abstracție în analiza curentului. Între acești cărturari polivalenți îi regăsim pe austerul vlădică Petru Pavel Aaron (prezent, pe lângă lucrările colective Floarea adevărului și Vulgata, cu Păstoriceasca datorie dumnezeieștii turme vestită și cu Înceaperea, așezământul și iscăliturile Sfântului și a toată lumea Săbor de la Florențiia), secondat de singularul «ieromonaș» Gherontie Cotore (Despre articulușurile ceale de price), împreună cu anonimul Toma Costin, descoperit de Petru Maior (cu Discussio descriptionis Valachorum Transylvanorum și o scriere polemică în maghiară), cu doctorul și filologul Gheorghe Constantin Roja (Măiestria ghiovăsirii românești cu litere latinești, care sânt literele românilor ceale vechi), cu «magistrul» blăjean Nicolae Maniu Montan, ultimul demolator al scrierii chirilice (Orthoepia Latina, Latino-Valachica, Hungarica, Germanica et Serbo-Valachica), cu epigonul inspirat Teodor Aaron (Scurtă apendice la Istoria lui Petru Maior), polemistul tenace Damaschin Bojincă (Răspundere dezgurzătoare la Cârtirea cea în Hale), viitorul doctor și lexicograf Alexandru Teodori, cu o premieră în literatura medicală românească (Scurtă arătare despre om și despre întocmirile lui), precum și devotatul dascăl bănățean Ioan Tincovici, poet religios, dar și autor de scrieri parenetice (Înțeleapte învățături sau regule pentru îndreptarea năravurilor)”. (pp. CLXII-CLXIII).
Marile secțiuni ale întregului merită să fie pomenite aici, întrucât depășesc tradiționalele împărțiri pe domenii de până acum. În timp ce primul volum adună cele mai importante texte istoriografice, cel de al doilea le grupează pe cele filologice și o parte dintre cele literare (beletristice), care continuă cu volumul terț. Dar volumul al treilea mai pune la dispoziția publicului și scrierile teologice și religioase – prohibite în timpul comunismului din motive bine știute – și scrierile filosofice. În fine, ultimul volum așază împreună textele didactice și instructive ale corifeilor. Desfășurarea este redutabilă, piesele expuse sunt diverse și abundente.
Secțiunea literară a întregului este simțitor îmbogățită față de ceea ce se știa și ceea ce se regăsea în circuitul literar. Marea surpriză este, poate, amplul poem neterminat al lui Vasile Aaron, Reporta din vis, despre care s-a spus că ar putea fi o adaptare după surse italienești neidentificate, nu neapărat o operă originală. Cu toate acestea, amploarea sa – 4085 versuri – ca și ambițiile angajării poetice într-o dezbatere de substanță, însoțirea sa cu o prefață programatică (fie și inspirată clar de scrisul lui Șincai din Elementa linguae Daco-Romanae sive Valahicae) – arată clar că silueta socotită până acum cu totul singulară a lui Ioan Budai-Deleanu nu rămâne atât de izolată istoric pe cât se credea. Preocuparea pentru creația poetică de anvergură, ambițioasă, era mai răspândită și ea revine, în forme specifice, și în moștenirea altor transilvăneni și bănățeni, precum Gheorghe Lazăr, Vasile Popp (cu versificări latinești), Gheorghe Munteanu, Naum Petrovici, Ioan Tincovici, Gheorghe Montan ș.a. Toți acești poeți – de circumstanță sau nu – sunt oameni cu școală, provenind din mica nobilime sau din burghezia românească mai înlesnită și ei marchează, probabil, prima generație și grupare literară românească ce are la bază un nivel de instrucție academic, în majoritatea covârșitoare a cazurilor.
Față de valorificările anterioare ale Școlii Ardelene – ediții, antologii, monografii și studii speciale – saltul calitativ se vede cu ochiul liber. Fiecare prezentare de lucrare și de autor, împreună cu notele erudite care însoțesc textul, valorifică atent, nuanțat, cu acribie ceea ce s-a făcut deja și subliniază ceea ce nu s-a putut face deocamdată. Textele sunt reluate cu atenție într-o nouă transcriere și, unde este cazul, traducere, înnoindu-se și fiind mai aproape de fidelitatea maniacală a ediției ideale. Prin acuratețea și finețea, ca și prin amploarea deschiderii către peisajul cultural al celei de a doua jumătăți a sec. al XVIII-lea și al primei părți a veacului următor, Școala Ardeleană, antologată de Eugen Pavel și echipa lui amplă, vine cu oferta unei perspective substanțial înnoite, mult mai bogate și mai îmbietoare decât precedentele încercări pe acest teren.